PROZĂ. Mere Putrede
Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30. M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.
18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în restul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacramental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, catifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încordată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însingurare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care privea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neobişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cascadă de imagini şi metafore, de care părea fascinată. Descătuşarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne auzeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri interioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd strălucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pricinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice discuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apăream drept un monument al frivolităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plăcea. Îmi părea un contrast perfect pentru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.
Andreea
18.45. Iată că nu stătuse ceasul.
Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plăcea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridicat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Clara, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că măsuram camera cu paşi mari, în timp ce vorbeam la telefon, gesticulam, râdeam, exclamam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stăpâneam euforia nici atunci, cum nu o făceam niciodată când vorbeam cu Andreea, cea mai bună prietenă a mea încă din studenţie. În zece ani de când ne cunoşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spunem un gând, o stare, o întâmplare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apropiaţi cu care împărtăşeam neliniştile, micile victorii şi atâtea altele. Însă, simţeam că în Andreea am interlocutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare întâlnire sau convorbire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pierdut Nordul.
Nu era iubire între noi! Sau era dragoste, dar nu doar dragoste, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de duioşie, când ironică; uneori mai îndrăzneaţă, alteori precaută. Era un sentiment nebulos, pe care îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzualitatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne deschidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndrăgostiri şi pentru că ne confesam aşa cum niciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Ferită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu tenacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre prietenii noştri comuni, poate şi pentru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon. (Continuare)
Seja o primeiro a comentar
Trimiteți un comentariu