Campanie: Părinţi pentru "Ora de religie"

Un mare duhovnic român evocat de ucenicul său. Avva Petroniu, chip al smereniei

Era o icoană, nu un om, încă din timpul vieții. Cre­dincioșii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge veșmintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, în tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, nu­mai cui avea cu adevărat trebuință. Aproape niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui simțeau Duhul și deo­dată se luminau. Sufletele căpătau stră­lu­cire de diamant bine șlefuit, mințile deveneau clare ca vârfurile de munți în zile senine, trupurile li se îndreptau și li se alungeau, de parcă ar fi crescut spre cer, cu fiecare respirație a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântul acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.

Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulți nici nu știau cum și-a călit părintele Petroniu, starețul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinței, într-un veac dușman. Că a fost membru al mișcării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; că în această lavră a ortodoxiei și totodată cetate a cul­turii prigonite a deprins Rugăciu­nea Inimii de la părintele Ioan Ku­laghin, zis "Cel Străin”; că mai târ­ziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinții Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naș de că­lugărie la Antim) și Daniil Teodo­rescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinți îmbunătățiți, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temnițe­lor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reușit să ajungă unde își dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exem­plar, ca duhovnic și bibliotecar, până să devină starețul mânăstirii Prodromu.
Când s-a mutat la cele veșnice (februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toți cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva și știi bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adie­rea Duhului, pe care nu știi să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâșietor de dulce, care nu-ți dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barie­rele firii, pentru a te vindeca.

Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...

Eu nu l-am cunoscut pe părintele Petro­niu Tănase. Nu m-am învrednicit să merg pe Sfântul Munte Athos. Dar nu l-am simțit ni­ciodată străin, niciodată departe, ci așa cum fiecare creștin îi simte pe sfinți, mereu prezenți și atât de familiari. Cei care l-au cunoscut însă mărturisesc despre părintele Petroniu că era, într-adevăr, un sfânt. Pentru generații întregi de monahi, părintele Petroniu este modelul desăvârșit de călugăr. Căci era "cel mai smerit, cel mai sme­rit, cel mai smerit” - cum îl descria alt mare duhovnic al nostru, părintele A­drian Făgețeanu. În plus, avea o dra­gos­te uriașă, pe care nu o declara, ci care te topea atunci când ajungeai la sfinția sa.

Pr. Petroniu Tănase în prima tinerețe

Biografia părintelui Petroniu Tă­na­se e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea puterea aceea nepământească știu foarte puțini. Nu l-au înțeles pe de-a-ntregul nici toți călugării din obștea Prodromului, dară­mite ceilalți credincioși. Unul dintre cei foarte puțini este părintele Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip blând, surâzător și smerit, călugăr subțire la trup, cu barbă hirsută și ochi arzători, se lasă greu prins în plasa întrebărilor. Îi place taina și nu o strică nici pentru curiozi­ta­tea lui, nici pentru a altora. Totuși, din bunătate, scapă cuvinte de lă­mu­rire. Așa începem să-l adulme­căm pe avva Petroniu cel neștiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-l până în ziua din urmă.

După douăzeci de ani de călu­gărie pe Athos, părintele Modest s-a decis să se întoarcă pe un vârf de deal din România, pe malul Mu­reșului, în coasta satului său natal, Găbud. "M-am întors ca să nu-mi pierd identitatea de român. Încă mai demult mi-am promis că voi rămâne la Prodromu cât tră­ieș­te părintele Petroniu, ca să-l slu­jesc. Nu se putea lipsi de mine”, mărturisește, cu sfială, monahul. S-a întors și din prietenie pentru părintele Iustin Mi­ron, starețul mânăstirii Oașa, al cărei metoc este schitul Găbud. Cei doi se cunosc din copilărie și au crescut duhovnicește împreună, chiar dacă monahul Modest a apucat drumul călugăriei mult mai devreme, pe când avea 16 ani.
Părintele Modest și-a făcut ucenicia cu mari du­hov­nici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu pă­rin­tele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Bra­șov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos și l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în țară cu o co­moară: amintirea, manuscrisele și fotografiile părinte­lui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodoc­șilor români. Este moștenirea palpabilă lăsată de pă­rintele Petroniu. Cealaltă parte a moștenirii, de cre­dință și înțelepciune, se adăpostește în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.

Continuare in Formula As

ROST 110: ECUMENISM VS SINCRETISM

De mîine după amiază găsiţi revista ROST nr. 110 (pe luna iunie) în Bucureşti, iar de săptămîna viitoare în toată ţara, în locurile cunoscute (vedeţi finalul acestei postări!). Pentru provincie însă recomand abonamentul, pentru că altminteri e mai greu de procurat.

Numărul pe iunie 2012 al revistei Rost are tema “Ecumenism vs sincretism”, iar dosarul numărului îi este închinat lui Eminescu (incluzînd şi o mică antologie din gîndirea politică eminesciană). Cel intervievat este părintele athonit Partenie (Parthenios), egumenul Mănăstirii Sf. Pavel. În pagina de poezie “recidivează” sonetistul Valentin Dan, iar în cea de proză una dintre marile doamne ale scrisului românesc: Sânziana Pop. În acest număr mai semnează, între alţii: Mihail Albişteanu, Răzvan Codrescu, Paul S. Grigoriu, Vadim Guzun, Sorin Lavric, Florin-Ciprian Mitrea, Bogdan Munteanu, Cristi Pantelimon, Claudiu Târziu (editorialul numărului: “Unitate prin dezintegrare”). Următorul număr al revistei va fi dublu (iulie-august).

„«Ecumenismul», definit mai mult ca acţiune politică decît ca mişcare spirituală, este parte a fenomenului globalizării. Prin urmare, tendinţele sale sînt sincretiste şi uniformizatoare, cu consecinţa gravă a abandonării adevărului de credinţă. Mari duhovnici ai Ortodoxiei l-au calificat drept o pan-erezie. De aceea, ortodocşii autentici se opun «ecumenismului», iar între aceştia şi o parte a ierarhiei ortodoxe apar falii din ce în ce mai mari…” (Claudiu Târziu)

 

„Se ridică întrebarea: cîtă îndreptăţire şi cît credit poate avea, mai ales creştineşte vorbind, cineva (oricine ar fi el) care îşi zice de dreapta, dar se pretează să apeleze la clişeele încetăţenite ale gîndirii de stînga, ca de pildă acela că naţiunile şi naţionalismele nu sînt decît nişte invenţii artificiale şi reprobabile ale secolului al XIX-lea, definitiv compromise de extremismele secolului XX şi inacceptabile la marele ospăţ planetar al secolului XXI, ca unele ce sînt depăşite şi condamnate de mersul istoriei? Chiar aşa să fie, pe cuvîntul lor de oameni de dreapta?! Dumnezeu are vreun loc în această ecuaţie ideologică? Pentru că, vorba înţeleptului Gamaliel (Fapte 5, 38-39), dacă lucrul acesta este de la oameni, el se poate nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu va putea fi nimicit; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!…” (Răzvan Codrescu)

 

“Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie [conştientă] de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale...” (Mihai Eminescu)

„Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul…” (Părintele Partenie de la Athos)

„Ca ortodocşi, avem a da mărturie de credinţă prin trăirea noastră, slujindu-le semenilor indiferent de confesiune, dar neabdicînd nici o clipă de la adevăr. Nici măcar în numele unei aşa-zise toleranţe. Pentru că cei ce ne spun să ne diluăm un pic mărturisirea de dragul lui Hristos ne spun de fapt să ne lepădăm de Hristos. Absurdul pretenţiilor ecumenismului actual nu poate fi combătut decît prin respingerea ghiveciului sincretist – pentru a nu strica «sarea pămîntului» – şi prin exemplul de trăire şi mărturisire pe care să-l dăm zilnic celorlalţi, pentru ca în noi Hristos să Se facă acel aluat care dospeşte toată frămîntătura.” (Paul S. Grigoriu)

„Termenul de «ecumenism» a ajuns în multe cercuri ortodoxe sinonim cu o conspiraţie satanică, menită să relativizeze duhul, trăirea şi dogma ortodoxă în scopul de a împinge lucrurile spre o unificare forţată cu celelalte confesiuni în duhul antihristic al unei false «iubiri». Sensurile şi valorizările actuale ale acestui termen au încremenit într-o serie de conotaţii cu iz de şabloane ireductibile. Ele acoperă o gamă atît de diversă între «bun» şi «rău», încît ecumenismul fie nu mai spune nimic, fie poate spune orice, ceea ce e practic acelaşi lucru. Totuşi, dincolo de toate acestea, ar putea fi găsit şi un mod profund ortodox de apropiere de alţi creştini? Cu siguranţă da, în măsura în care o asemenea lucrare este menită de a face cunoscut în afară duhul universal al Ortodoxiei, înţelese în primul rînd ca mod de viaţă şi de apropiere de Dumnezeu…” (Bogdan Munteanu)

 

„Fragmentele din scrisoarea instructorului Comitetului Regional al Partidului Comunist Narîmsk, Veliciko, privesc scene de o violenţă extremă de pe insula Nazino – insula pe care «omul a încetat să mai fie om». […] Textul, cu caracter strict secret, relatează condiţiile inumane de muncă şi de viaţă în care se efectua deportarea «elementelor declasate» din Moscova şi Leningrad, în bazinul rîului Nazin. Un motiv suplimentar care ne-a determinat să traducem şi să supunem dezbaterii documentul, confirmat de anchete ulterioare, este acela că, deşi citat, nu a fost prins în cartea lui N. Verth Insula Canibalilor, tradusă în limba română de S. Colfescu. Cei care observă tentativele de revitalizare a URSS pe seama fostelor colonii sovietice, sau ascultă discursuri de sorginte neostalinistă, ar trebui să cunoască ce-i scria Veliciko «părintelui popoarelor» în luna august 1933…” (Vadim Guzun)

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu, la chioşcul de presă de la intrarea în Spitalul Universitar. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi. În plus faţă de acea listă, de luna aceasta revista poate fi cumpărată la Buzău din chioşcurile "Triumf" de la gară, Piaţa Crâng, Banca Transilvania, Liceul Hasdeu, din faţa bisericii copiilor şi de pe B-dul Unirii.

Mărturisirea Ortodoxiei prin fapte. Un exemplu, la Trinitas TV

Împliniri, fapte, idei, bucuria de a mărturisi prin gest, cuvânt sau responsabilitate socială revelaţia hristică, toate acestea sunt aduse în spaţiul emisiunii Convorbirile Trinitas pentru ca puterea exemplului să îndrepte atenţia asupra bucuriei de a respira bogăţia spirituală a Ortodoxiei.
Invitaţia de a promova proiectul Orthphoto în cadrul emisiunii Convorbirile Trinitas a corespuns dorinţei noastre de a prezenta publicului larg serviciul de fotografie ortodoxă internaţională Orthphoto. Se aduce în vedere şi contribuţia românească în cadrul proiectului dar şi Expoziţia Aniversară Internaţională a 5 ani de existenţă Orthphoto.
Experienţa în spaţiul înternaţional, dar şi în cel românesc, al serviciului de fotografie este dezvoltată în cadrul emisiunii Convorbirile Trinitas, vineri - 11 Decembrie, ora 21.00, la TRINITAS TV.
Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Mihaela Rujan şi pe Ionuţ Trandafirescu, coordonatorii redacţiei româneşti Orthphoto.
Realizatorul emisiunii este George Vâlcu.
Emisiunea poate fi urmărită în reluare sâmbată, 12 decembrie, de la ora 14.30, sau online aici.

Text preluat de aici.

Cum poate muri o idee frumoasă

Întîlnirea truditorilor la ROST. Putna, 2005

Cîndva, o mînă de bărbaţi au visat o revistă ca o şcoală a demnităţii naţionale, unde să fie redescoperite adevăratele repere ale românilor, cu nădejdea că vor fi urmate de cît mai mulţi. Şi au făcut-o. Peste ani, cînd s-a maturizat şi e numai bună de rod, frumoasa idee riscă să moară. De indiferenţă. Atenţie, îi ţineţi sufletul în palme! *

Claudiu Târziu

Vara abia mijise, dar oraşul era un cazan în fierbere de dimineaţa până-n apus. Numai după lăsarea nopţii, suspina adînc, ca un om întors de la o muncă grea. Şi doar atunci carnea noastră tînără simţea îndemnul parfumului de tei înfloriţi. Dar alchimia sufletului e alta la fiecare om. Noi nu ne aruncam într-o revoluţie flower power, sub motto-ul „carpe diem!”, ci într-una spirituală.
Seri multe şi lungi am gîndit această revistă – perla coroanei într-un proiect mai mare. În decembrie, acelaşi an, 2002, a apărut numărul-pilot al ROST. Sub efigia tutelară a lui Petre Ţuţea. “Între Dumnezeu şi neamul meu” – nu e vreun enunţ dilematic, ci o profesiune de credinţă, aceea de punte. Am luat-o pe drumul acesta. Şi, iată, sînt peste 80 de luni de atunci. Timp în care am convins, iar gruparea noastră a crescut. Nume care erau necunoscute, cu ani în urmă, aici au căpătat greutate. Altele, consacrate, tot mai multe, au mărit prestigiul revistei. Apartenenţa la gruparea ROST a devenit un fel de legitimaţie de intelectual creştin. Am fost comparaţi, onorant, cu Gândirea. Sîntem citiţi cu creionul în mînă în mediul academic, în spaţiul eclesial – inclusiv la vîrf –, în staff-urile partidelor politice, în redacţii. Facultăţi de Teologie, de Istorie şi de Ştiinţe Politice ţară au în bibliografie texte apărute în ROST. Specialiştii noştri sînt invitaţi la diverse emisiuni de radio şi televiziune şi sînt intervievaţi de ziare. Poziţiile exprimate de revistă şi de asociaţia omonimă, referitoare la problemele grave ale societăţii, sînt luate în considerare. Cîteva acţiuni ale noastre au lăsat urme. Instituţiile de stat consideră ROST un partener serios şi colaborează cu noi în diverse proiecte.

Inevitabil, împotriva noastră au fost stîrnite şi reacţii de advsersitate extremă, între care interzicerea, la Iaşi, a unei expoziţii despre martirii închisorilor comuniste este numai cea mai răsunătoare.

Deşi dificultăţile au fost numeroase şi permanente, tirajul revistei a crescut constant şi, în această vară – în plină criză şi într-un anotimp ostil presei –, am atins un vîrf după care tînjesc publicaţii cu brand mult mai puternic şi finanţatori foarte bogaţi.

ROST nu a fost proiectată ca o afacere şi nici nu este. Se susţine în principal din vînzări şi uneori din sponsorizări private. Nu facem publicitate, deci renunţăm la anumite venituri. Nu am primit nici un leu de la stat, de la Biserică sau de la autorităţile locale. Toţi cei care contribuie la această lucrare o fac în mod gratuit, deşi s-ar cuveni să fie plătiţi, fie şi simbolic. Însă, banii nu ajung. În pofida succesului întregistrat de ROST, la răstimpuri avem nevoie de cîte o infuzie financiară din afară. Cauzele sînt multiple, iar unele de-a dreptul jenante, pentru că dezvăluie partea urîtă a lumii româneşti (necinste, intrigă, ticăloşie, meschinărie, prostie). În primul rînd, nu ne putem recupera banii de la difuzori. Aşa am renunţat la marile firme de distribuţie Rodipet şi Hiparion, care ne datorează sume care atîrnă decisiv în bugetul nostru. Difuzorii mai mici cu care lucrăm, puţinele librării cu care avem contracte şi voluntarii care au pus umărul nu acoperă cererea de pe piaţă şi nici nu pot asigura finanţarea pe mai departe a apariţiei ROST.

Paradoxal, chiar cînd revista e la cel mai înalt nivel calitativ şi cînd este mai căutată, nu mai are fonduri pentru supravieţuire. O situaţie din care se iese numai cu solidaritate şi voluntariat. Ar fi aşa de simplu dacă fiecare cititor ar convinge măcar încă un prieten să se aboneze la ROST, ori dacă unii cititori ar răspîndi revista, contra comision, în cercul lor de cunoştinţe. Ar fi aşa de frumos şi ziditor dacă mai multe parohii şi mănăstiri ar difuza revista – pe care altminteri o apreciază, după cum o dovedesc scrisorile şi telefoanele pe care le primim de la preoţii, stareţii şi monahii lor. Deja procedează aşa o serie de prieteni ai noştri, cărora le mulţumim, dar deocamdată sînt prea puţini.

Recent, au sucombat două publicaţii de mare valoare, Dosarele istoriei şi Memoria. Una îngropată de difuzori, alta de Ministerul Culturii – care a refuzat să o mai subvenţioneze. Se pregăteşte să tragă obloanele, după 19 ani, şi Puncte Cardinale. Cauza este aceeaşi: neimplicarea majorităţii celor care le-au apreciat.
E păcat să aplauzi o idee frumoasă, să te bucuri de ea, dar să nu faci nici un gest pentru a fi dusă mai departe.

Oricum, noi vom continua să scoatem ROST, fie şi numai pentru abonaţi, dacă altfel nu se poate. Dar ne-ar prinde foarte bine puţină solidaritate din partea dvs, a cititorilor noştri. Unde Dumnezeu vede dragoste şi împreună-lucrare, pune şi El mîna.

* Acest text a apărut ca editorial în ROST nr. 80 - 81.