Sonete pentru “postmoderni”

La Editura Timpul din Iaşi a apărut volumul Sonetele lui Dionis, de Răzvan Codrescu. Multe dintre sonetele conţinute între coperţile acestei cărţi au apărut iniţial pe blogul d-lui Codrescu, fără vreo explicaţie prealabilă şi semnate: “pentru conformitate, Răzvan Codrescu”. Jocul postmodern al autorului – în căutat contrast cu forma clasică a versurilor –  continuă şi în textele însoţitoare “Lămurire editorială” şi “În loc de epilog”, nu doar ca mijloc de marketing, cît mai ales ca mod de a cerceta trezvia minţii consumatorului de cultură român. 
Bucuria pe care ţi-o dă poezia în formă fixă este potenţată de această invitaţie în poveste, pe care autorul ne-o face cu un zîmbet complice. Sonetele lui Dionis este o carte pentru iubitorii autentici de poezie, adică pentru oameni deştepţi. (C.T.)

ÎN LOC DE PROLOG

 [Mihai către Dionis]

Nu-i greu şi nici uşor să scrii sonete,

ci totul e să-ţi aibă pana har,

iar uneori ţi-e dat cît n-ai habar

şi nu te-ncumeţi, Dionis băiete.

Ce-ţi scriu acum aş vrea să nu te-mbete,

dar dacă n-ai un sfanţ în buzunar,

talanţi, în schimb, atîţia ai măcar

cît să te simţi nu vrabie, ci erete.

Te-aş pizmui, de n-am fi buni amici,

măcar pentru vreun vers sau vreo terţină,

căci uneori aşa frumos le zici

că-mi pare jalea lumii mai puţină,

iar limba noastră crudă de pe-aici

îmi sună ca o muzică divină.

Al tău amic dintotdeauna,

Mihaiŭ*

***

Din Sonetele lui Dionis:

XCV

Trei ani avea Mihai mai mult ca mine**,

dar mă simţeam un ţînc pe lîngă el

şi să-l ascult aveam atîta zel

încît şi azi să rîd de mine-mi vine.

Şi el. ce-i drept, se cam umfla în sine

şi îmi spunea, cu morgă, “băieţel”***,

însă ţinea la mine într-un fel

ce m-a făcut mereu să mă simt bine.

Şi-n toată viaţa noastră, mai tîrziu,

mi-a fost atît de drag în umbra lui

ca Dante-n umbra lui Virgil să fiu,

încît şi-acum, bătrîn cum altul nu-i,

de mi-ar ieşi ca prin minune-n faţă,

m-aş face mic şi i-aş cerşi povaţă.

* Nu putem şti cîte şi care dintre sonetele prietenului său Dionis a­pucase “Mihaiŭ” să le citească la data (1881) cînd i-a dedicat acest sonet epistolar (păstrat, printre hîrtiile lui Dionis, chiar în plicul în ca­re a fost expediat de la Bucureşti la Iaşi – şi care are pe verso iniţialele expeditorului: M. E.). Cert este că majoritatea sonetelor lui Dionis ajunse pînă la noi sînt mult ulterioare mutării lui Emi­nescu la cer (1889). Cîteva (şi care se numără printre cele mai reu­şi­te, după părerea mea) au fost scrise chiar după împlinirea vîrstei de 100 de ani (1953). “Judecata” lui Eminescu (care are şi o notă de bunăvoinţă şi delicateţe amicală) trebuie luată, deci, în limitele ei conjuncturale.

** Deci, Eminescu fiind născut fie în 20 decembrie 1849, fie în 15 ia­nuarie 1850 (data adoptată oficial), Dionis se va fi născut cel mai pro­ba­bil în 1853 (sau, cel mai devreme, spre sfîrşitul lui 1852).

*** În sonetul-prolog apare adresarea “Dionis băiete”, iar de-a lungul sonetelor, de mai multe ori, “frate Dionis”. Dionisie Deleanu, cînd nu-l denumeşte pe prietenul său Mihai(l) sau chiar Eminescu, îi spune “Bădia”. În e­pistola care s-a păstrat, Toma Nour îi scrie amicului său despre “Bă­dia al tău”, cu referire clară la Eminescu (al cărui prenume el îl grafia­ză invariabil Mihail).

------------

ÎN LOC DE EPILOG

Mi s-a sugerat la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, să fiu mai exigent în “selecţia” acestor sonete publicate în serial pe blogul meu*, pentru că nu toate ar fi egal de reuşite (unele abia putînd fi luate drept sone­te**), iar autorul în­suşi le-ar fi făcut probabil pe multe dintre ele uitate prin­tre “ciorne­le” atelierului său de cre­­aţie. Este ade­vărat că nimeni pe lumea aceasta nu poa­te fi egal cu si­ne însuşi de la un capăt la altul şi că orice “selecţie” ră­mîne fatalmente su­­biectivă (mai ales cînd este vorba de creaţii literar-artistice). Mărturisesc că pe mine m-a in­te­resat însă, din capul locului, nu doar desăvîrşirea estetică sau ri­goa­rea formală a acestor so­nete inedite, ci mai ales va­loa­rea lor psiho­logică şi documentară, care contribuie la mai buna înţe­legere a unui personaj literar şi istoric destul de impor­tant, pre­cum şi a epocii în care s-a for­mat şi s-a mani­festat pre­di­lect (chiar dacă plin de o dis­creţie pe care nu­mai prie­tenul său Mihai a găsit de cu­viinţă să i-o “suspende” ar­­tistic, prefăcîndu-l în “perso­naj romantic” şi în ipo­stază a “geniului pustiu” – ca şi pe Toma Nour, la care îmi propun să mă refer într-un alt context, mai ales că dru­murile lor s-au intersectat, cel puţin în prima tine­reţe). Am decis, în cele din urmă, să editez tot ce s-a pu­­tut recupera, cu condiţia să fie tex­te integrale şi – cel puţin aparent – definitivate de au­­tor. De fapt, cele ră­mase pe dinafară – fie incom­ple­te, fie indescifrabile (to­tal sau parţial) – sînt destul de pu­ţine, şi nu am deloc impresia că s-ar fi pierdut esen­ţialul. Din perspectiva istoriei literare, valoarea estetică a fiecărui sonet în par­te rămîne un aspect secundar (dar, desigur, o provocare pe termen lung pentru conştiinţa critică, ce-şi are şi ea fluctuaţiile ei).

Publicarea Sonetelor lui Dionis (chiar şi cu minusu­rile menţionate) cred că interesează, pe de altă parte, şi domeniul eminescologiei (cam lipsit în anii din urmă de revelaţii majore, ca şi de locul proeminent pe care l-ar fi meritat în conştiinţa noilor generaţii).
Sper ca studiul pe care-l pregătesc – doar vag anticipat de prefaţa prezentei ediţii – să apară cît mai curînd şi să consolideze această întreprindere editori­a­lă. Dionis o merită cu prisosinţă, şi ca personaj, şi ca au­­tor. Iar eu unul – umblîndu-i umil pe urme – mă străduiesc să nu fac din smerenie un păcat de-a dreapta.

Răzvan CODRESCU

* În perioada iulie-noiembrie 2012, sub titlul generic DIN SONE­TE­LE SĂRMANULUI DIONIS, fără vreo “lămurire editorială” şi fără ma­joritatea notelor de subsol.

** Această obiecţie o preîntîmpină auctorial acel În paisprezece versuri fă ce vrei… (a se revedea Sonetul XXVIII, dar şi nota editorială din subsolul lui), în discuţie rămînînd doar în ce măsură sîntem dispuşi sau nu să acceptăm convenţia şi să pri­mim provocarea (ce ţine, de­sigur, de un anume “iconoclasm” al mo­dernităţii).

Răzvan Codrescu (pentru conformitate), Sonetele lui Dionis, Editura Timpul, Iaşi, 2013 (117 pagini, format 13x20; preţ: 15 lei noi). Cartea poate fi procurată şi prin poştă: S.C. Supergraph S.R.L., Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; Tel.: (021) 320 61 19, Fax: (021) 319 10 84, e-mail: contact@supergraph.ro sau www.librariasophia.ro (plata se face ramburs, la primirea cărţilor, iar taxele poştale sînt suportate de Supergraph).

ROST 110: ECUMENISM VS SINCRETISM

De mîine după amiază găsiţi revista ROST nr. 110 (pe luna iunie) în Bucureşti, iar de săptămîna viitoare în toată ţara, în locurile cunoscute (vedeţi finalul acestei postări!). Pentru provincie însă recomand abonamentul, pentru că altminteri e mai greu de procurat.

Numărul pe iunie 2012 al revistei Rost are tema “Ecumenism vs sincretism”, iar dosarul numărului îi este închinat lui Eminescu (incluzînd şi o mică antologie din gîndirea politică eminesciană). Cel intervievat este părintele athonit Partenie (Parthenios), egumenul Mănăstirii Sf. Pavel. În pagina de poezie “recidivează” sonetistul Valentin Dan, iar în cea de proză una dintre marile doamne ale scrisului românesc: Sânziana Pop. În acest număr mai semnează, între alţii: Mihail Albişteanu, Răzvan Codrescu, Paul S. Grigoriu, Vadim Guzun, Sorin Lavric, Florin-Ciprian Mitrea, Bogdan Munteanu, Cristi Pantelimon, Claudiu Târziu (editorialul numărului: “Unitate prin dezintegrare”). Următorul număr al revistei va fi dublu (iulie-august).

„«Ecumenismul», definit mai mult ca acţiune politică decît ca mişcare spirituală, este parte a fenomenului globalizării. Prin urmare, tendinţele sale sînt sincretiste şi uniformizatoare, cu consecinţa gravă a abandonării adevărului de credinţă. Mari duhovnici ai Ortodoxiei l-au calificat drept o pan-erezie. De aceea, ortodocşii autentici se opun «ecumenismului», iar între aceştia şi o parte a ierarhiei ortodoxe apar falii din ce în ce mai mari…” (Claudiu Târziu)

 

„Se ridică întrebarea: cîtă îndreptăţire şi cît credit poate avea, mai ales creştineşte vorbind, cineva (oricine ar fi el) care îşi zice de dreapta, dar se pretează să apeleze la clişeele încetăţenite ale gîndirii de stînga, ca de pildă acela că naţiunile şi naţionalismele nu sînt decît nişte invenţii artificiale şi reprobabile ale secolului al XIX-lea, definitiv compromise de extremismele secolului XX şi inacceptabile la marele ospăţ planetar al secolului XXI, ca unele ce sînt depăşite şi condamnate de mersul istoriei? Chiar aşa să fie, pe cuvîntul lor de oameni de dreapta?! Dumnezeu are vreun loc în această ecuaţie ideologică? Pentru că, vorba înţeleptului Gamaliel (Fapte 5, 38-39), dacă lucrul acesta este de la oameni, el se poate nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu va putea fi nimicit; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!…” (Răzvan Codrescu)

 

“Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie [conştientă] de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale...” (Mihai Eminescu)

„Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul…” (Părintele Partenie de la Athos)

„Ca ortodocşi, avem a da mărturie de credinţă prin trăirea noastră, slujindu-le semenilor indiferent de confesiune, dar neabdicînd nici o clipă de la adevăr. Nici măcar în numele unei aşa-zise toleranţe. Pentru că cei ce ne spun să ne diluăm un pic mărturisirea de dragul lui Hristos ne spun de fapt să ne lepădăm de Hristos. Absurdul pretenţiilor ecumenismului actual nu poate fi combătut decît prin respingerea ghiveciului sincretist – pentru a nu strica «sarea pămîntului» – şi prin exemplul de trăire şi mărturisire pe care să-l dăm zilnic celorlalţi, pentru ca în noi Hristos să Se facă acel aluat care dospeşte toată frămîntătura.” (Paul S. Grigoriu)

„Termenul de «ecumenism» a ajuns în multe cercuri ortodoxe sinonim cu o conspiraţie satanică, menită să relativizeze duhul, trăirea şi dogma ortodoxă în scopul de a împinge lucrurile spre o unificare forţată cu celelalte confesiuni în duhul antihristic al unei false «iubiri». Sensurile şi valorizările actuale ale acestui termen au încremenit într-o serie de conotaţii cu iz de şabloane ireductibile. Ele acoperă o gamă atît de diversă între «bun» şi «rău», încît ecumenismul fie nu mai spune nimic, fie poate spune orice, ceea ce e practic acelaşi lucru. Totuşi, dincolo de toate acestea, ar putea fi găsit şi un mod profund ortodox de apropiere de alţi creştini? Cu siguranţă da, în măsura în care o asemenea lucrare este menită de a face cunoscut în afară duhul universal al Ortodoxiei, înţelese în primul rînd ca mod de viaţă şi de apropiere de Dumnezeu…” (Bogdan Munteanu)

 

„Fragmentele din scrisoarea instructorului Comitetului Regional al Partidului Comunist Narîmsk, Veliciko, privesc scene de o violenţă extremă de pe insula Nazino – insula pe care «omul a încetat să mai fie om». […] Textul, cu caracter strict secret, relatează condiţiile inumane de muncă şi de viaţă în care se efectua deportarea «elementelor declasate» din Moscova şi Leningrad, în bazinul rîului Nazin. Un motiv suplimentar care ne-a determinat să traducem şi să supunem dezbaterii documentul, confirmat de anchete ulterioare, este acela că, deşi citat, nu a fost prins în cartea lui N. Verth Insula Canibalilor, tradusă în limba română de S. Colfescu. Cei care observă tentativele de revitalizare a URSS pe seama fostelor colonii sovietice, sau ascultă discursuri de sorginte neostalinistă, ar trebui să cunoască ce-i scria Veliciko «părintelui popoarelor» în luna august 1933…” (Vadim Guzun)

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu, la chioşcul de presă de la intrarea în Spitalul Universitar. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi. În plus faţă de acea listă, de luna aceasta revista poate fi cumpărată la Buzău din chioşcurile "Triumf" de la gară, Piaţa Crâng, Banca Transilvania, Liceul Hasdeu, din faţa bisericii copiilor şi de pe B-dul Unirii.

Actualitatea lui Eminescu

Excepţională interpretare!

Eminescu şi lumea aromânească

În data de 15 ianuarie, începând cu ora 19.00, la Clubul Ţăranului Român, Proiectul Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne organizează o seară de discuţii şi lecturi în amintirea poetului Mihai Eminescu şi a relaţiilor sale cu aromânii.  

Vor fi prezentate contexte, momente şi versuri ce l-au legat pe marele poet de cultura şi spiritualitatea aromânească a vremii sale, precum şi rolul său asupra liricii aromâneşti moderne.

Evenimentul este primul dintr-o serie de manifestari publice organizate de Proiectul Avdhela, care îşi propune sa aducă în faţa publicului teme şi momente din cultura aromânească de interes larg.
Plecând de la ipotezele puse în discuţie asupra originilor numelui şi rădăcinilor familiei lui Eminescu, trecând prin articolele sale pe tema aromânilor şi privite din prisma contextului istoric şi cultural al vremii, se vor prezenta contactele poetului cu mediile aromâneşti. Invitaţii serii - George Vrana, Şerban Tanaşoca şi Aura Piha vor conduce discuţiile către rolul şi influenţa lui Eminescu asupra elitelor aromâneşti şi asupra configurării liricii moderne aromâneşti, punctând reflexia poetului în opere de primă valoare ale culturii aromâneşti. Discuţiile vor fi alternate de lecturări şi recitări ale poeziilor eminesciene transpuse în aromână.
În semn de omagiu poetului, se vor urca pe site-ul bibliotecii virtuale a culturii aromâne www.proiectavdhela.ro şi vor fi disponibile gratuit spre consultare o serie de studii şi cărţi –tribut.

Proiectul Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne este un proiect non-profit, independent ce urmăreşte să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne în mod gratuit prin intermediul bibliotecii virtuale a www.proiectavdhela.ro. Activitatea proiectului se reflectă în evenimente tematice, proiecte de cercetare pe teme de identitate şi istorie orală, editarea de materiale foto, audio şi video, proiecte pentru tineri aromâni ş.a.m.d.

Recurs la Eminescu

"Dar, domnilor, mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc, se pronunţă arareori! Evreii vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale." (Manuscris 2257)

"Mai bine rob în ţara drepţilor decît om mare în ţara în care neonestitatea, trădarea nocturnă, vicleşugul şi pehlivănia sînt merite şi titluri de înaintare." (Manuscris 2264)

"Numai în zilele voastre individualităţi fără talent, fără caracter, fără muncă ajung miniştri şi oameni mari... [...]

Demagogia la un popor bătrîn îl descompune repede, dar unuia tînăr îi ia pentru cîtva timp minţile. Căci, în adevăr, ce e mai periculos decît iluzia la care dă naştere Costinescu, Carada, Stolojan e tutti quanti, că fără muncă, fără merit, fără un dram de creieri sănătoşi, poţi ajunge milionar?" (Timpul, 16 mai 1882)

"De aceea nu e nimic serios în România. Azi, unul proclamă republica, mîine e ultramonarhist; azi reprezintă o idee, mîine alta; toate în acelaşi mod superficial." (Timpul, 1 august 1981)

"Pare că s-ar simţi că Hunedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sînt originari din Haţeg. Nepotul de soră al celui din urmă Piast Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat, la 1363, satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almaglu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1373-1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminare, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par din Haţeg. Ce e Maramureş decît o combinare între numele român al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Mureşului care curge la nordul ţinutului?" (Timpul, 5 iunie 1883)

"...vînzarea Bucovinei va fi o veşnică pată pe împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu ale noastre mîini o vom deschide de-a pururea, cu ale noastre mîini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, cîte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul." (Curierul de Iaşi, 30 septembrie 1877)

"Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. [...]

Nenorocirea ce mare ce ni se poate întîmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei provincii pierdute; putem să piredem chiar mai mult decît atît, încrederea în trăinicia poporului român. [...]

Statul român de astăzi a trecut prin mai multe zguduiri şi rămîne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atît pămînt pe cît avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el cît de întins, va deveni o creaţie trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul să întărim, atît în români, cît şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia vrea să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.

Primim un preţ – am vinde; şi noi nu vindem nimic!" (Timpul, 10 februarie 1878)

Notă: Am extras citatele din Mihai Eminescu, Opere Politice, Ed. Timpul, Iaşi, 1997

Eminescu n-a murit

Preiau şi eu un articol excelent al prietenului Răzvan Codrescu despre Eminescu. El indică perspectiva din care se cuvine a-l privi, simţi şi înţelege pe Eminescu, la 120 de ani de la plecarea la cele veşnice a marelui gînditor, jurnalist şi poet. Pentru cei care compromit îndeobşte orice cauză pe care zic că o apără, nu mă îndoiesc, acest text va fi un nou "atac" la Eminescu. Bieţii proşti!

Eminescu n-a murit

Prostul crede că Eminescu a murit, ca mamă-sa şi ca tată-său.La un om viu eşti curios să ştii mai ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios să ştii mai ales cum a murit.

În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost inima sau „infecţia luetică”? Iar dacă va fi fost ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără premeditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din indolenţă sau nepricepere (malpraxis).

Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza conspiraţionistă, pe care-o preface repede în certitudine, cu o asumare aproape personală. Incomod ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naţionalismul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agenţii imperiali (ţarişti sau papistaşi, că toţi ar fi avut motive)?

Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi luminătorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu).

Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaţionalistă a morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte bună.

Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înţelege că Eminescu – şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a culturii europene – se află mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eternitate, cu viaţa pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de trăire şi conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de moarte şi „conştiinţa noastră mai bună”.

Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eternitatea lui (şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” şi a rîma cu voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate conspiraţiile istoriei.

Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu în anecdotica senzaţionalistă a morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e – sau măcar ne poate fi – mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”?Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viaţă, iar viaţa lui e lumina noastră, pe care întunericul nu a înghiţit-o.

Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată patetic de scenariul morţii lui, adversarii declaraţi şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu decît viaţa, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de prezenţa lui îndărătnică. Nu împotriva unor presupuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se vor astăzi „cruciaţi” ai românismului şi eminescianismului, ci mai abitir împotriva acestor ucigaşi curenţi, mult mai parşivi şi mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”.

Prostul percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu trebuie.Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă pînă azi şi care-şi freacă mîinile de satisfacţie să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi neglijînd provocările insidioase ale prezentului...

Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, la dezmărginirea naţionalului în universal şi întruchiparea universalului în naţional?! Pe prost nu-l ţin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine în ţara celor „proşti, dar mulţi”).

Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atît mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” – care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea tîrziu...

Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur – la judecata din urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să spună – că Dumnezeu a pus sămînţă bună atunci cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”.

Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba lui”*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba noastră”** şi să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porţile manelizate ale Orientului.

Răzvan CODRESCU

* Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinaţia perfecţiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pînă la Cuvînt.

** Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puţinătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului.

Nevrednica posteritate a lui Eminescu

Iacată se împlinesc 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. În vară se vor rotunji şi 120 de ani de la moartea sa - atît de relevantă pentru felul în care îşi tratează acest popor valorile. Deci, vom asista la noi rafale ditirambice şi la altele injurioase ţintite către numele său dar ricoşînd aiurea. Apoi, îl vom uita pînă la o nouă aniversare/comemorare.

De peste un veac se vorbeşte întruna despre Eminescu. Venerat şi diabolizat, redus la postura de poet - fie el şi naţional - sau anexat ca ideolog şi simbol politic, n-a lăsat pe nimeni indiferent. Dar cît de puţin este înţeles!

Fără Eminescu, ideea de român este schiloadă. Dar la fel şi cu un Eminescu răstălmăcit, dispreţuit, idolatrizat tîmp, necunoscut în adevărata sa substanţă umană, ignorat în privinţa fundamentelor gîndirii sale, gustat ca o glazură, numai pe deasupra, tîrît în penibile războaie româno-române, manipulat ca legitimaţie de român absolut, făcut ţintă a frustrărilor şi ţap ispăşitor al urilor.

Eminescu este astăzi exact opusul a ce ar fi meritat - şi poate că a sperat - să fie.
În loc să devină un model, Eminescu a fost transformat de nevrednicia noastră într-un steag, care trece de la o tabără la alta şi este tratat în consecinţă, sărutat sau scuipat. Cînd nu este pur şi simplu ignorat.

Eminescu trebuia să rodească în noi. Modelul său de căutare intelectuală, de efort creator, de verticalitate şi de iubire s-ar fi cuvenit să se imprime în fibra noastră etnică. Dacă ne-am fi străduit să-l pricepem şi să ni-l asumăm în chip esenţial pe Eminescu, am fi putut deveni ceva mai buni. Poate că nu-i prea tîrziu să începem a creşte întru Eminescu.