S-a stins şi "Moţu", unul dintre fericiţii prigoniţi pentru credinţă

A trecut la cele veşnice încă unul dintre luminoşii foşti deţinuţi politic: Marin Matei - "Moţu". Intrase în temniţă la numai 17 ani şi a suferit prin cele mai odioase puşcării politice vreme de şapte ani. I-a cunoscut în închisoare pe părintele Bartolomeu Anania (viitorul episcop şi mitropolit), părintele Iustin Pârvu (stareţul de la Petru Vodă - Neamţ),  părintele Ilie Lăcătuşu şi Nicu Steinhardt (cel care avea să devină monahul Nicolae de la Rohia), din a căror cultură şi profunzime duhovnicească s-a împărtăşit. Pentru că era unul dintre cei mai tineri prizonieri, "veteranii" Aiudului l-au înconjurat cu multă afecţiune şi l-au alintat "Moţu". Şi aşa i-a rămas numele pînă în ultimul ceas al vieţii sale pămînteşti. 

Marin Matei - "Moţu" a iniţiat alcătuirea unei cărţi de căpătîi pentru tineretul român, Fericiţi cei prigoniţi (Ed. Bonifaciu, 2008), o excelentă introducere foto-documentară în istoria românilor sub regimul comunist. El a dedicat această carte "tuturor părinţilor care şi-au crescut copiii în dragoste de neamul românesc şi de Dumnezeu şi care au suferit alături de noi prigoana satanei roşii".

Marin Matei - "Moţu" va fi înmormîntat sîmbătă, la Tg. Mureş. Dumnezeu să-l odihnească!

ROST 109: Despre rostul creştinului în Biserică şi în societate

Numărul 109 (mai 2012) al revistei „Rost” este dedicat în bună măsură unei teme nu numai actuale, ci şi de o importanţă pe care prea puţini o sesizează: rostul creştinului în cetate. Opinia redacţiei este exprimată fără echivoc încă de pe copertă: „Conştiinţa creştină trebuie să se implice misionar şi chiar jertfelnic «în mer­sul istoriei», căci drumul spre cer trece prin viaţa pămîn­teas­că, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. Şi avem răspundere nu doar fa­ţă de noi înşine, ci şi faţă de familie, obşte, neam şi Bise­ri­că. Preju­decata că omul religios n-ar avea de-a fa­ce cu politica justifică de obicei laşitatea şi comoditatea.”

 

Personalitatea evocată în această ediţie este Prinţul Alexandru Ghica, unul dintre fruntaşii Mişcării Legionare şi fost deţinut politic timp de 23 de ani (1941 – 1964). „Dosarul” consistent al Prinţului este alcătuit de istoricul Corneliu Ciucanu (care îl potretizează în contextul mai larg al „extremei drepte româneşti interbelice”) şi dnii Demostene Andronescu şi Marcel Petrişor, foşti deţinuţi politic, care l-au cunoscut şi care îl consideră „o încarnare a demnităţii româneşti”. 

Interviul numărului este acordat de monahul Moise Iorgovan, de la Mănăstirea Oaşa (Alba), cel care, vreme de şapte ani, a lucrat la cel mai vast proiect privat de cercetare şi popularizare a istoriei recente şi, foarte important, singurul de o asemenea anvergură care pune accentul pe partea spirituală a acestei istorii. Roadele îndelungatei trude au început să apară în această primăvară: volumul Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia şi trei filme documentare: Deportările în Siberia, Deţinuţii politic din Basarabia şi Foametea din Basarabia (1946 – 1947). Urmează alte nouă cărţi şi cîteva zeci de filme, care vorbesc despre foştii deţinuţi politic, deportaţii şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă din teritoriile româneşti de dincoace şi de dincolo de Prut. Este o adevărată „lecţie de spiritualitate a rezistenţei anticomuniste”.

Părintele Moise povesteşte, pentru cititorii „Rost”, ce ispite, emoţii şi lipsuri a avut de îndurat cît a lucrat la proiect, dar şi ce bucurii nepreţuite i-au fost date în schimb. Ideea acestui demers este de a oferi celor care vor citi cărţile şi vor vedea filmele (complementare) nu numai informaţii esenţiale despre o istorie prea puţin cunoscută, nici numai de a ne pune faţă în faţă cu personaje exemplare ale acestei istorii, ci de a ne da şi posibilitatea de a ne folosi duhovniceşte de mărturiile unor oameni care au trecut prin Iad pentru a accede la Rai.

În altă ordine de idei, istoricul şi diplomatul Vadim Guzun ne reaminteşte de drama primei răpiri a Basarabiei, de la care se împlineşte bicentenarul.

Acest număr al „Rost” este onorat şi de un alt colaborator preţios, scriitoarea Sânziana Pop, director al revistei „Formula As”, care ne încîntă cu un fragment de proză.

Nu în ultimul rînd, vă îndemn să urmăriţi continuarea studiilor „Modelul salazarian al revoluţiei conservatoare”, de Florin-Ciprian Mitrea, „Semnificaţii ale globalizării”, de Cristi Pantelimon, „În marginea trilogiilor”, de Sorin Lavric şi „Imaginaţia morală”, de Russell Kirk, în traducerea lui Paul Ghiţiu. 

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu, la chioşcul de presă de la intrarea în Spitalul Universitar. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi. În plus faţă de acea listă, de luna aceasta revista poate fi cumpărată la Buzău din chioşcurile "Triumf" de la gară, Piaţa Crâng, Banca Transilvania, Liceul Hasdeu, din faţa bisericii copiilor şi de pe B-dul Unirii.

A murit Părintele Alexandru Capotă

S-a născut la 27 ianuarie 1919 în Cudalbi, jud. Galaţi. În 1937, în clasa a VII-a, făcea parte din Frăţia de Cruce de la Seminarul Teologic. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Chişinău, refugiată la Iaşi, apoi la Cernăuţi. În anul IV de facultate, 1943-1944, a fost şeful centrului studenţesc legionar din Cernăuţi. A fost arestat, judecat şi condamnat la patru ani de zile şi dus la închisoarea militară din Galaţi, iar ulterior la închisoarea militară Cernăuţi şi la închisoare Suceava. A făcut recurs la Înalta Curte de Casaţie şi i s-a casat sentinţa, iar dosarul a fost trimis pentru rejudecare la instanţa militară Iaşi, unde a fost achitat. În 1944 a absolvit facultatea şi şi-a început activitatea ca duhovnic la mănăstirea de maici de la Saon, Tulcea. A fost arestat la 17 ianuarie 1957 şi deţinut administrativ până la 1962, în coloniile de muncă de la Canal şi din Deltă, Grindu, Periprava, 9 Culmea. După 1989 a fost membru al Partidul Naţional Ţărănesc şi preşedinte al CDR la Galaţi. Din 1997, după moartea părintele Constantin Voicescu, a devenit duhovnicul Partidului „Pentru Patrie”. Între 2001-2004 a fost preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti. Un interviu cu Pr. Alexandru Capotă a fost publicat în Experienţe carcerale în România comunistă, vol. II, Polirom, Iaşi, 2008.

Pr. Alexandru Capotă a fost înmormântat vineri, 20 aprilie 2012. Dumnezeu să-l odihnească!

Sursa: Cosmin Budeancă

FOTO. O reverenţă în faţa demnităţii româneşti

Cîteva secvenţe, surprinse de prietenul Irinel Cîrlănaru (căruia îi mulţumesc pentru generozitatea de a le împărtăşi cititorilor acestui blog), dintr-un eveniment de excepţie, organizat de Compania Passe Partout "Dan Puric", miercuri 4 aprilie, la Sala Rapsodia.

LATER EDIT

Despre ce s-a petrecut miercuri seara la Rapsodia, vă invit să citiţi un excelent articol al dlui Lucian D. Popescu pe blogul dlui Răzvan Codrescu.

Dl Dan Puric şi dl Marcel Petrişor

Dl Gheorghe Jijie, fost deţinut politic, primind Premiul pentru Demnitate Românească din partea Fundaţiei "Aiud"

 

Secvenţă din spectacolul "Testament"

 

ROST 108: FAMILIA ŞI TEMEIURILE EI

A apărut numărul 108 al revistei Rost (care este şi numărul pascal al anului 2012), cu tema „Familia şi temeiurile ei”. Editorialul semnat de directorul revistei (Claudiu Târziu) are un titlu cel puţin provocator: „Desfiinţarea României”.

Ancheta de opinie a numărului, realizată de Mădălin Iacob şi intitulată „Familia şi societatea contemporană”, aduce patru perspective asupra problemei: a unui sociolog (Corina Bistriceanu-Pantelimon), a unui jurist (Lucian D. Popescu), a unui preot (Visarion Alexa) şi a liderului Alianţei Familiilor din România (Bogdan Mateciuc).

Tema centrală este ilustrată şi de articolele „Familia creştină. Scurtă introducere ortodoxă în teologia vieţii conjugale” (Răzvan Codrescu), „Ce trebuie să ştie cei care se căsătoresc” (Răzvan Codrescu), „Căsătoria ca mucenicie şi liturghie! (Paul S. Grigoriu), precum şi de interviul numărului (relizator: Mădălin Iacob), în care părintele Nicolae Tănase vorbeşte despre „«Familia» de la Valea Screzii”.

Praznicului Învierii îi sînt închinate articolele „În miezul timpului pascal” (Răzvan Codrescu), „Unitatea lumii în moarte şi înviere” (Paul S. Grigoriu) şi „Vegheaţi ca să nu deznădăjduiţi!” (Constantin Mihai).

Dosarul numărului (realizator: Alin Mureşan) îi este dedicat regretatului Mihai Buracu (1930-2011), fost deţinut politic, trecut prin iadul de la Piteşti (despre care a şi scris o carte memorabilă).

Două urmări din numărul trecut sînt demne de toată atenţia: „Modelul salazarian al revoluţiei conservatoare” (Florin Ciprian-Mitrea) şi „Semnificaţii ale globalizării” (Cristi Pantelimon).

Rubrica de poezie îi este din nou dedicată lui Dante Alighieri (Purgatoriul, Cîntul XXV, versiunea Răzvan Codrescu), iar cea de proză îl are ca semnatar pe romancierul Dan Stanca („Femeia nevăzută”).

Mai semnează în acest număr: Mihai Albişteanu (care avertizează asupra „capcanei bruxelleze”), Vadim Guzun (file din istoria Basarabiei în secolul XX), Alina Ioana Dida (de data aceasta cu recenzii de carte), Sorin Lavric („În marginea Trilogiilor” lui Blaga), Paul Ghiţiu (ca traducător al lui Russell Kirk). (R. C.)

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

Spectacol în onoarea foştilor deţinuţi politic

Compania Passe Partout "Dan Puric" va invită la Teatrul de pe Lipscani (Sala Rapsodia), miercuri 4 aprilie, ora 19.00, la un eveniment dedicat martirilor din temniţele comuniste.

Dan Puric va prezenta cărţile Teofan. Remember (vol I), de Doina Iovănel Spineanu şi Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, de Marcel Petrişor. 

De asemenea, Fundaţia AIUD va acorda "Premiul pentru Demnitate Românească".

Începînd cu ora 20.00, va avea loc premiera spectacolului "Testament", după scenariul şi în regia Finetei Grigorescu.

După spectacol, autorii vor acorda autografe.

"Idealuri… independență, unire, rezistență. Mostre de demnitate și credință românească. Și, pentru toate și mai presus de toate, jertfă. De când am ascultat un concert de colinde pe versuri scrise de martirii rezistenței anticomuniste, am intrat în starea de destin. Așa s-a născut și a crescut în mine acest TESTAMENT, care mărturisește povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc. Este o pagină de istorie nescrisă cu cerneală, ci zugrăvită în ființa noastră națională cu lacrimi și sânge.

Recitalul se constituie pe trepte de înălțare spirituală: Cartea, Plecarea De Acasă, Ruga, Iubita, Crăciunul, Familia, Lupta, Crezul, Învierea.

Dedic acest spectacol foștilor deținuți politic, luptători anticomuniști români, precum și nouă, tuturor moștenitorilor acestui Testament spiritual, pe care avem datoria să-l cercetăm și să-l împlinim. Cu Dumnezeu, înainte!" (Fineta Grigorescu)

Despre "reeducarea" de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Târgşor, la Radio România Actualităţi

Luni, 7 martie 2011, de la orele 21.05, emisiunea Istorica de la Radio România Actualităţi va găzdui o dezbatere cu tema „Reeducarea de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Târgşor”. Invitaţi în studio: Mircea Stănescu – consilier la Arhivele Naţionale ale României şi Alin Mureşan – cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Amîndoi sînt autorii unor volume valoroase pe subiectul în discuţie.

Emisiunea poate fi ascultată şi pe Internet, în direct, la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/

Prietenie şi adevăr

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg  prietenia unii  dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.
Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o  relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor,  de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul,  afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr. 

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc. 

Posibil să dezvolt în altă parte. 

Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:

Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat.

Sălaşul diavolului

Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.

M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc.

Cu detaşarea omului care a îndurat şi a iertat totul, nedezminţit în crezul său, dl Marcel Petrişor ne-a povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într-un fel de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă să scapi din iad) chinurile prin care au trecut cei închişi la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia agresivă a gardienilor – compun un tablou satanic. Cine se îndoieşte că comunismul a fost întruchiparea răului şi nu doar o utopie politică, să meargă la Jilava!

Cînd afli condiţiile în care au fost ţinută o parte din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva acelui regim de detenţie.
Mărturia dlui Petrişor (care a şi scris o carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor foşti deţinuţi politic, dl Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti – FRFDPLA), dl Gheorghe Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA; care şi-a pus etichetă pe celula în care a stat), dl Dan Lucinescu, dl Gheorghe Grecu (96 ani) şi dl Demostene Andronescu.

Peste o sută de persoane, în convârşitoare majoritate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost prezente la această lecţie de istorie românească. După care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, oficiată de un sobor de preoţi. Primul parastas făcut la Jilava pentru toţi morţii de acolo.

În cuvîntul pe care l-a ţinut după parastas, maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esenţial pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de către tînăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, Târgşor...

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în memoria Mareşalului Ion Antonescu, la Valea Piersicilor, lângă închisoare, acolo unde a fost executat de comunişti.

La Jilava

„Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei). O treime din ei cobora peste noapte sub primul prici, ca să doarmă pe ciment, la aşa numita „şerpărie“. În ea intrai foarte greu deoarece între padimentul de ciment şi primul priciu nu erau decît 60-70 cm. Cum cele două rînduri de cîte două priciuri şi cele două „şerpării“ nu puteau cuprinde decît 300-320 indivizi, restul se culcau în timpul nopţii pe coridorul dintre priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate. Pe coridor se făcea însă şi coada de 15-20 persoane, care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile lor. Mîncarea era aproape numai apă, iar la „şerpărie“ era foarte frig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze în cursul nopţii de cel puţin 3 -5 ori.

Lîngă uşa de intrare erau două „tinete“ (hîrdaie) de metal pentru nevoile biologice, de o parte şi cele două hîrdaie cu apă de cealaltă parte. Apa era folosită mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decît cu toţii pe o singură parte a corpului. Cînd poziţia pe o parte devenea obositoare, unul din deţinuţi dădea ordinul de întoarcere pe cealaltă parte a corpului. Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina!

Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. În acest mod, aerul intra numai prin spaţiul liber dintre zid şi partea inferioară şi superioară a obloanelor, care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste motive viaţa în cameră era mai uşoară iarna decît vara, cînd aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii sosiţi în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre tinetele, care funcţionau fără întrerupere, fiind nu numai victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de igienă, în care mîncarea era servită. Ei poluau aerul şi mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un singur hîrdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată era imposibilă.

Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la penitenciare, noii sosiţi înaintau de la uşă spre fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul şerpăriei, treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o din nou de la uşă spre fereastră. Iarna rîndul cel mai bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă preferinţa era dată priciului prim, iar unii mai tineripreferau chiar şerpăria de lîngă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Tot în timpul verii pentru a simţi aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii veneau pe rînd cîte cinci şi stăteau pe jos lîngă zidul de sub fereastră.

Plimbarea avea loc numai de două ori pe săptămînă şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert de ceas. Ea însemna o adevărată sărbătoare, pe care o aşteptam cu dor şi drag.” - Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 - 363

Notă: Psihologul Nicolae Mărgineanu a pătimit 16 ani în temniţele comuniste. Nevinovat. De două ori a fost închis şi la Jilava. În cartea sa redă succint şi grăitor condiţiile de detenţie de la Jilava, de aceea am preluat fragmentul de mai sus.

Statul plăteşte în locul torţionarilor comunişti

Adevărul de azi publică un foarte interesant articol despre cîţiva foşti deţinuţi politic care au cerut despăgubiri în instanţă pentru anii de teroare pe care i-au suferit în regimul comunist. Ei au solicitat să le fie plătite milioane de euro, dar au obţinut compensaţii de numai cîteva sute de mii. Este evident că banii nu răscumpără viaţa furată, spaimele îndelungi, schingiuirile la care au fost supuşi, marginalizarea socială sau suferinţele familiilor lor. Dar este natural ca aceşti oameni să ceară ca cineva să plătească pentru toate acestea. Şi era bine ca toţi foştii deţinuţi politic să deschidă astfel de acţiuni în justiţie. În opinia mea însă nu statul trebuie să scoată banii din buzunar (adică noi toţi pînă la urmă), ci torţionarii şi foştii nomenclaturişti comunişti din ordinul cărora au fost săvîrşite zeci de mii de crime. Măcar să-i usture la pungă, dacă şi aşa nici un criminal comunist nu a fost băgat în puşcărie pentru faptele sale în 20 de ani de democraţie originală.