A murit Părintele Alexandru Capotă

S-a născut la 27 ianuarie 1919 în Cudalbi, jud. Galaţi. În 1937, în clasa a VII-a, făcea parte din Frăţia de Cruce de la Seminarul Teologic. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Chişinău, refugiată la Iaşi, apoi la Cernăuţi. În anul IV de facultate, 1943-1944, a fost şeful centrului studenţesc legionar din Cernăuţi. A fost arestat, judecat şi condamnat la patru ani de zile şi dus la închisoarea militară din Galaţi, iar ulterior la închisoarea militară Cernăuţi şi la închisoare Suceava. A făcut recurs la Înalta Curte de Casaţie şi i s-a casat sentinţa, iar dosarul a fost trimis pentru rejudecare la instanţa militară Iaşi, unde a fost achitat. În 1944 a absolvit facultatea şi şi-a început activitatea ca duhovnic la mănăstirea de maici de la Saon, Tulcea. A fost arestat la 17 ianuarie 1957 şi deţinut administrativ până la 1962, în coloniile de muncă de la Canal şi din Deltă, Grindu, Periprava, 9 Culmea. După 1989 a fost membru al Partidul Naţional Ţărănesc şi preşedinte al CDR la Galaţi. Din 1997, după moartea părintele Constantin Voicescu, a devenit duhovnicul Partidului „Pentru Patrie”. Între 2001-2004 a fost preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti. Un interviu cu Pr. Alexandru Capotă a fost publicat în Experienţe carcerale în România comunistă, vol. II, Polirom, Iaşi, 2008.

Pr. Alexandru Capotă a fost înmormântat vineri, 20 aprilie 2012. Dumnezeu să-l odihnească!

Sursa: Cosmin Budeancă

Răzleţe

# Am văzut-o şi pe asta: Geoană să-l omagieze, iar Iliescu să-l aplaude pe regele Mihai I. Însă, am impresia că fie nu i-au ascultat discursul, fie nu-l iau în serios.
# Sînt monarhist din principiu, apreciez ce au făcut pentru România regii Carol I şi Ferdinand I, dar nu (mai) pot susţine această dinastie. Greşelile regelui Mihai I dinainte de comunism şi din postdecembrism, compromisurile sale şi desemnarea principesei Margareta drept moştenitoare a tronului (ceea ce înseamnă, de fapt, că România ar putea încăpea pe mîna lui Radu Duda) mă împiedică să fiu alături de Casa Regală. Nu înseamnă însă că nu respect ceea ce reprezintă regele Mihai, care rămîne unsul lui Dumnezeu. Şi îi urez sănătate şi încă mulţi ani de viaţă, binecuvîntaţi! Simt nevoia să fac această precizare astăzi cînd mulţi ipocriţi se vor întrece în ditirambi "în onoarea" regelui, pe care altminteri îl ignoră sau îl dispreţuiesc.
# Ion Cristoiu le mai bagă un mort în casă celor care glorifică trecutul "partidelor istorice" fără a le cunoaşte istoria. El evocă un nou episod de trădare naţională: "...alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân - Armata Roşie - forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea. Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român" pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!".
# Unii foşti amici de idei continuă să sufere pe tema legionară şi să se dea de ceasul morţii că o asemenea "erezie" nu e condamnată de Biserică. Şi o fac cam ca în bancul ăla cu Bulă: orice le-ai flutura pe sub nas, chiar şi un tramvai, ei tot la legionari se gîndesc. Am toată compasiunea pentru ei şi mă rog, după slabele-mi puteri, să se vindece. Căci se vede că nu e doar un fix, care poate fi demontat pe calea logicii, a argumentaţiei istorice şi teologice şi a bunului simţ.
# Dan Puric a dat deunăzi de pămînt cu televiziunea de prost gust chiar în bîrlogul uneia dintre ele. Şi a mai atras atenţia şi asupra unor importante realităţi ignorate. Vedeţi aici.
# Prinţul Charles îşi asumă rădăcinile româneşti şi explică astfel interesul său pentru ţara noastră. Aici.

UPDATE

Scriitorul Dan Ciachir explică foarte bine legătura monarhului cu Biserica în ortodoxie, în general, şi a regelui Mihai cu BOR, în special.

Cine ce a înţeles din spusele lui Mircea Vulcănescu despre legionari

Într-o nouă replică, pe blogul amicului său Fedorovici, Mircea Platon a încercat să şi-l ia aliat pe Mircea Vulcănescu - pe care noi, cei de la Rost, nu l-am fi înţeles şi asumat, dar l-am fi folosit ca pe o "parolă sau un PIN". Bogdan Munteanu demonstrează în textul de mai jos că M. Platon se pripeşte în concluziile pe care le trage în privinţa scriselor lui Mircea Vulcănescu şi implicit greşeşte faţă de noi. Măcar atîta credit trebuia să ne dea dl Platon, după o colaborare de cîţiva ani la Rost, că înţelegem ce publicăm şi că n-o facem nici pentru bani (ştie bine că nimeni nu ia un leu din lucrarea asta), nici pentru că am fi sculele "ocultei". Dar, au mai observat şi alţii, e uimitor cum dl Platon (ca şi tovarăşii săi) cade în erorile şi maniile reproşate altora, inclusiv în scenarită.

Bogdan Munteanu a postat iniţial textul pe care îl redau în continuare drept comentariu  la un articol de pe blogul dlui Răzvan Codrescu. M-am gîndit însă că merită să apară ca post de sine stătător, pentru a nu se pierde între comentarii şi pentru a se folosi mai multă lume de el. (C.T.) Am recitit cartea lui Vulcanescu despre Nae Ionescu saptamana trecuta, gandindu-ma chiar sa prezint reflectiile sale despre fenomenul legionar - lucide si suficient de juste (cel putin raportate la o anumita faza a legionarismului) - drept modelul unei critici oneste, pentru a constitui o posibila baza de discutie. N-am mai facut atunci referire la ea pentru ca dezbaterea luase deja o alta turnura, care facea imposibil orice fel de schimb de idei. Ma bucur ca ne-o reaminteste acum dl. Platon (extinzand paleta si cu un articol al lui Vulcanescu din 1934) si ca imi ofera astfel prilejul sa pun in evidenta distanta de la cer la pamant care ii separa pe preopinentii nostri de azi de cineva ca Vulcanescu, strain oricaror fobii, autoindreptatiri sau pretentii inchizitoriale la “osandirea” cuiva, fie si de catre Biserica. Ar fi bine daca acesti “conservatori” de astazi l-ar lua pe Vulcanescu drept model in toate si nu ar cadea in ispita instrumentalizarii sale in interes propriu. As sugera sa ramanem la analiza mai ampla din volumul dedicat lui Nae Ionescu, caci articolul din 1934 se refera mai degraba la curentele din cultura romaneasca, iar un Noica sau Eliade in 1934 nu e chiar acelasi Noica si Eliade dintre anii 1937 - 1940. O oarecare evolutie a celor doi nu poate fi tagaduita, apropierea celor doi de Legiune fiind un proces treptat, care la Eliade in 1934 era abia la inceputuri, iar in cazul lui Noica nici nu era vizibil. Da, in epoca interbelica Vulcanescu s-a manifestat drept un intelectual profund ortodox, incluzandu-se pe sine drept reprezentant al unui curent care ii mai cuprindea pe... legionarii Nae Ionescu si Gh. Racoveanu, sau pe un Nichifor Crainic. Nu ma apuc sa citez acum din Crainic texte apologetice la adresa fascismului sau sa prezint "Programul statului etnocratic" pe care il preconiza el. Curiosii pot consulta volumul Ortodoxie si etnocratie sa vada acolo cat de "pura" era ortodoxia lui Crainic atunci cand o vedea pusa la baza politicii. Curat "rasism duhovnicesc"! Pentru legionari, adevaratul reper l-a constituit insa Nae Ionescu. Insusi Vulcanescu ii datoreaza in cea mai mare masura formarea sa in spiritul unui crestinism ortodox autentic. Oare care ar fi fost devenirea ulterioara a lui Vulcanescu fara aportul lui Nae Ionescu? Cititi sau recititi cartea sa despre Nae Ionescu, caci merita. In orice caz, in carte Vulcanescu nu il acuza in nici un fel pe Nae Ionescu de “erezie” sau de faptul ca ar fi cautionat “erezia” altora. In dezbaterea asupra problemei legionare ar fi insa interesant de stiut: care din cei doi are dreptate, studentul sau profesorul? Parerea mea este ca fiecare are o dreptate partiala, adevarul despre crestinismul legionar al anilor '30 (care nu avea de unde sa fie unul de rigoare dogmatica) fiind circumscris foarte pertinent de comentariile d-lui Capsali. In ce ma priveste, i-am transmis (in particular) d-lui Platon, cu ceva vreme inainte de a-si scrie pamfletul despre “gogosi”, niste observatii absolut similare. Cu adaugirea ca principalul "responsabil" pentru revirimentul unei ortodoxii pe baze patristice din Romania interbelica este... Nae Ionescu, adica tocmai mentorul legionarilor, dar in acelasi timp si al unui Mircea Vulcanescu. Daca tot dezbatem tema raporturilor dintre Vulcanescu si legionari, amintesc articolul sau din 1933 "O cruce pe mormantul eroului necunoscut", in care el chiar simpatiza fatis cu dinamismul tineretului nationalist: "Asadar, tineretul romanesc inscris in Garda de Fier a avut gandul sa puna o cruce la Mormantul Eroului Necunoscut si a fost impiedicat sa o faca. Stranie impiedicare ... Stranie, pentru ca tineretul Garzilor de Fier a avut gandul cel bun, gandul adevarat al oricarei constiinte crestinesti (s.n.) in fata unui cult strain, adus din tari ce nu mai cred in Dumnezeu si care au simtit totusi, in primii ani dupa razboi, nevoia unui substitut, a unui simulacru de credinta. Caci fara cruce la mormant, cultul "eroului necunoscut" nu e un cult crestinesc! (...) Si iata ca tineretul acestei tari simte instinctiv (s.n.) aceste lucruri. Preotii merg alaturea de el sa-nfiga o cruce la capataiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el in nadejdea mantuirii crestinesti universale, prefacand astfel in locas adevarat de rugaciune locul unde zace semnul viu al jertfei romanesti.(...) Oprirea asezarii crucii face parte din cortegiul nemarginit de jigniri la care e supusa constiinta crestineasca a acestei tari, din partea celor ce nu mai cred in nimic si care cred ca pot strica, pe nesimtite, sufletele celor slabi de suflet. (Cine se roaga astazi fara cruce face la fel maine, si-or fi zis!) Din fiecare, tineretul a-nteles lucrul pe care oficialitatea bisericeasca ar fi trebuit sa inteleaga. (s.n.) E un semn bun. Ca lucrul nu poate fi facut, in chip deschis, printr-o procesiune a credinciosilor? Prea bine. Lucrul poate fi inceput din nou, pe furis. Si sa vedem cine va mai indrazni atunci sa smulga crucea care se va gasi infipta intr-o zi acolo, la Mormant. Sa avem incredere in tineret. (s.n.)" Revin indata si la fragmentul lui Vulcanescu din cartea despre Nae Ionescu, in care autorul se distanteaza de legionari, cu siguranta datorita acelei spirale a violentei in care acestia s-au lasat din pacate atrasi (iar nu din cine stie ce motive de "erezie"). In 1933 insa, crestinismul lor era inca pentru Vulcanescu unul sincer si indubitabil, chiar daca nu cel mai riguros, el chiar sustinandu-i in fata pasivitatii oficialilor bisericesti (vezi sublinierile de mai sus). Intai, sper ca e clar pentru toata lumea ca fraza "...crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice!" Nu se refera la studentii legionari, ci la "studentii obisnuiti". Mai incolo, Vulcanescu se refera la o anumita mistica a tineretului legionar, care imbina elemente nationale si crestine. Sigur ca nu era o mistica exclusiv contemplativa. Remarca  "închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor" contine si o doza de subiectivism. O fi si adevarata in unele cazuri (poate in multe cazuri), dar nu cred ca se poate generaliza cu atata usurinta. Mistica legionara din interbelic era mai degraba una a "eroismului" (oare Biserica condamna "eroismul" drept erezie?), un eroism menit sa... apere valorile Bisericii. Eroism pe alocuri "cugetat", pe alocuri "necugetat", ne spune Vulcanescu pe un ton echilibrat. (Despre raporturile dintre teologie si "eroism" ar sti si dl. Platon sa ne povesteasca cate ceva :-) ) Cand ma batea si pe mine gandul sa-l citez pe Vulcanescu, ma gandeam sa pun in evidenta critica sa lucida si nepatimasa, care lipseste cu desavarsire celor care acum vor nici mai mult nici mai putin aruncarea completa la lada de gunoi a istoriei a unui intreg fenomen, cu bunele si cu relele sale. Pentru ei, aceasta inseamna "dreptate" (Vulcanescu fiind insa departe de o asemenea conceptie justitiara). Doar “treimea” noastra vajnica se erijeaza intr-un fel de "congregatie pentru puritatea credintei", adica o denumire up-to-date a "inchizitiei". Apropo, pe langa fostii detinuti politici legionari, conform recentului proiect de lege initiat de deputatul Raymond Luca, nici unul ca Mircea Vulcanescu nu ar putea fi reabilitat, el fiind condamnat drept "criminal de razboi", drept “fascist”, de catre Tribunalul poporului. Iata ca, din acest punct de vedere, "la pachet", destinul unui Vulcanescu nu poate fi disociat de destinul unui… Radu Gyr. Singurul lucru care il oripileaza pe Vulcanescu sunt intr-adevar crimele legionare, mai ales cea impotriva lui Stelescu (a se vedea insa aici ce "hram" purta acesta: http://www.george-damian.ro/panait-istrati-de-la-kominternist-la-cruciada-romanismului-963.html ) Dar tot el adauga observatia ca aceste crime "au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul." Realitatea este ca in acele vremuri tulburi, unii intelectuali de vaza s-au distantat de legionari datorita crimelor acestora (Vulcanescu) iar altii mai degraba s-au apropiat de ei, datorita crimelor (mult mai numeroase) impotriva lor (Noica). Nu putem noi acum sa judecam delicatele procese de constiinta care s-au petrecut in sufletul fiecaruia. Stim cu totii ca persoana este un intreg unic in felul ei, inzestrata mai ales cu liber arbitru si constiinta morala. Iar aceasta constiinta morala a putut actiona la unii intr-un fel, la altii in alt fel. La Noica de pilda, prin finalizarea unui proces mai lung de “convertire”, datorita solidarizarii cu martirii legionari. Pe Vulcanescu, care initial simpatiza cu legionarii, l-a facut sa ia distanta, dar cu siguranta nu datorita “solidarizarii” cu victimele legionarilor. O mica mare diferenta. Concluzia lui Vulcanescu: "Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti." Nu stiu care ar fi fost eforturile constructive ale epocii de la care s-ar fi abatut societatea romaneasca. Scrise sub regim antonescian, in randurile lui Vulcanescu (membru al guvernului) e posibil sa fi existat si o anumita autocenzura. Daca ne aplecam fara partinire, vom putea gasi si in legionarism destule eforturi constructive, care in buna masura au avut parte tot de… represalii. Cu adevarat tragica a fost insa acea spirala a violentei, care a pornit de la aceste represalii, a dus uneori la rapunsuri, care au provocat la randul lor alte represalii. Caci cam acesta a fost mecanismul. Nu cred insa ca putem pune nici acest text al lui Vulcanescu sub semnul unei opinii definitive si irevocabile asupra fenomenului legionar. Cu siguranta ca spirala dialectica inceputa cu simpatia initiala si continuata cu distantarea (dar nu anatemizarea) ulterioara, si-a aflat rezolvarea in destinul comun al puscariei Aiudului. Probabil ca Vulcanescu si-a dus in mormant raspunsul sau final asupra problemei legionare, dar e imposibil ca intre acei detinuti care impartaseau destine similare sa nu se fi infiripat o solidaritate si o dragoste crestina reciproca. Ironia sortii face ca in ziua de azi si legionarii si Vulcanescu sa figureze deopotriva la categoria celor care nu pot fi "reabilitati" datorita orientarii lor politice. Iata cum ajung pana la urma si unii si altii sa impartaseasca aceeasi soarta! Sa concluzionez. Da, Vulcanescu are o doza de dreptate, insa analiza lui a "misticii legionare" nu se dorea una cu caracter de sentinta teologica, iar el nu s-a erijat in "luptator pentru puritatea credintei", cum fac altii prin zilele noastre. (Un Nae Ionescu, de pilda, si-a pastrat in continuare acea "incredere" in tineret pe care o avea la un moment dat si Vulcanescu, el considerand ca impulsul lor sincer spre credinta poate fi educat, iar dinamismul lor, tributar in mare masura varstei, "strunit" si dirijat). Iata cateva mostre despre cum stia Vulcanescu sa duca o polemica pe teren teologic, vai cat de departe de intransigenta si formalismul rigorist al "judecatorilor" actuali, care aduc mai mult ca stil cu adversarul sau, cu ... legionarul Gh. Racoveanu, si in care Vulcanescu lua apararea... "necrestinului"... Mircea Eliade! "Las la o parte azi, problema libertatii Harului - discutata pe larg in articolele mai noi ale lui Gh. Racoveanu - si ma opresc exclusiv la parerile lui asupra "osandei de veci" pe care le da drept ale bisericii. Dupa ce lamureste, mai intai, ca “dl. Eliade nu e, nicidecum, lamurit asupra criteriului adevarului in Biserica”, Gh. Racoveanu are curajul sa scrie: “Vom aminti deci, d-lui Eliade ca Biserica (nu subsemnatul, sau dl. Nae Ionescu sau dl. Mircea Eliade) are o invatatura despre viata vesnica si osanda vesnica.” (parca ar fi un citat din Gheorghe... Fedorovici! - n.n.) (...) Nu poate fi asadar vorba, asupra acestor materii, de o invatatura definitiva si fara gres a bisericii - cum pretinde dl. Racoveanu - intemeiata pe criteriul ecumenicitatii; ci numai de pareri teologice, mai mult sau mai putin impartasite, pentru care nu raspunde biserica, ci... autorii lor. Cu ce autoritate vorbeste atunci Racoveanu in numele bisericii? Si pe cine crede ca prosteste? (...) Sa fi voit sa infunde cu orice pret pe Mircea Eliade? S-ar putea. Dar cum ramane cu parerile lui Tudor Vladimirescu despre cinstea in polemica?"  Paralelele cu situatia actuala nu sunt deloc intamplatoare, fiind vorba in ambele situatii despre “osandirea” cuiva (a pacatosilor, respectiv a legionarilor). Las pe fiecare sa identifice "personajele" (continutul dezbaterii de atunci fiind fireste altul, paralela referindu-se mai degraba la stil, metoda si argumentatie). Iata mai departe fragmente din articolul urmator al lui Vulcanescu pe aceeasi tema: "Racoveanu asta e, desigur, un baiat bun si inimos, de vreme ce-si pune adevarul in cap, numai ca sa apere pe Nae Ionescu de o erezie pe care acesta, mai subtil, nu a comis-o! (...) Alta e intrebarea litigioasa. Anume, daca Racoveanu a avut dreptate sa arunce fulgerele bisericii in cap lui Eliade, fiindca a nesocotit “invatatura acesteia”? (...) Nu, fireste. Racoveanu stie ca acest criteriu este insusi Duhul Sfant vadit in unitatea ecumenica a invataturii bisericesti. Si mai stie, deci, si ca acolo unde acest criteriu suprafiresc nu se manifesta, n-avem de-a face decat cu pareri omenesti, respectabile, fireste, in ceea ce afirma, pentru ca nu sunt vorbe de claca, ci rodul unei lungi trairi crestinesti, dar pentru care nu da seama biserica in intregul ei; ci fiecare din cei ce le sustin. Si asta, pentru bunul motiv ca fiecare vede numai o parte din adevar, in loc de Adevarul intreg; si, prin urmare, daca nu greseste, afirmand ca ceea ce spune este adevar, greseste afirmand ca acesta e tot adevarul!" Mutatis mutandis, cuvinte valabile si in contextul de acum. Vulcanescu n-a osandit pe nimeni, niciodata. In final nu pot decat sa le urez celor care-l arunca in focul acestei polemici pe Mircea Vulcanescu sa aiba parte de seninatatea si de luciditatea sa, lasandu-si la o parte resentimentele mai mult decat evidente si fervoarea lor iconoclasta. Vor vedea atunci ca negatia radicala si totala a unui fenomen atat de complex nu poate echivala cu "Adevarul". Cel mult, poate tine loc de "adevar" in mintile unora.

 Bogdan Munteanu

Ernst Nolte, fascism şi legionarism

Reflecţii pe marginea capitolului dedicat României din volumul „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968) de Ernst Nolte ¹

de Bogdan Munteanu

1. Întindere: Capitolul este cuprins între paginile 258-273,  adică pe 16 din totalul de 475 de pagini ale lucrării.

2. Concluzia autorului: “Garda de Fier este probabil cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste, putând fi  asemuită cu un peisaj bogat în diferite straturi geologice, care reuneşte atât elemente prefasciste cât şi radical fasciste”.

3. Rezumatul capitolului

a) Schiţă succintă a istoriei României din secolul XIX şi până în anii de după Primul Război Mondial. Descrierea problemei evreieşti şi a raporturilor dintre români şi evrei mergând până la A.C. Cuza (p. 258-262)

b) Schiţă succintă a istoriei Mişcării Legionare, care se rezumă mai degrabă la o istorie a asasinatelor legionare şi a atitudinilor lor radical antisemite , cu slabe sau chiar inexistente raportări la context şi la motivaţii (p. 262-269)

c) Discuţie asupra încadrării legionarismului în curentul fascist, dezbaterea unor elemente atipice care eventual ar ridica semne de întrebare asupra acestei încadrări (p. 269-273)

d) Concluzia amintită la punctul 2. (p. 273)

Întâi câteva observaţii: de ce referirea la Nolte? Pentru că istoricii cu orientare de stânga sau de etnie evreiască nu au cum să fie nepărtinitori în analiza lor asupra fenomenului legionar, încadrarea acestuia la “fascism” având de cele mai multe ori “biasul” ideologic al autorilor. În schimb, până şi Nolte însuşi a fost acuzat de asemenea autori de tendinţe “fasciste” şi “revizioniste” (cunoscuta “Historikerstreit”). 
 

Ernst Nolte figurează drept unul din specialiştii proeminenţi ai studierii fenomenelor fasciste. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi bănuit de partizanat ideologic. În cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă anumite erori în exegeza sa, care au la bază mai degrabă insuficientul acces la literatura legionară de limbă română, precum şi “îngheţarea” timpului la nivelul anului 1941, fără a-şi  mai confrunta teza cu evoluţiile ulterioare, în ce măsură ele justifică – şi dacă da, în ce grad –  clasificarea legionarismului în categoria fascismelor.

Cât priveşte autorii români, aceştia desigur că nu au ajuns la un acord în acest sens. Aceasta însă în primul rând datorită orientării lor ideologice pro- sau anti- legionare. Cea din urmă însemnând fie una cu substrat de stânga (comunist), fie fiind tributară celor care “sponsorizeaza” aceste cercetări. Ceilalţi autori (cum ar fi un Neagu Djuvara) sunt mai degrabă reticenţi la o asemenea etichetare, subliniind mai degrabă specificul românesc al legionarismului.

O raportare la Ernst Nolte şi la modul său de argumentare pare aşadar cât se poate de pertinentă: un autor care nu e de stânga, nu e nici “bursier”, dar care consideră legionarismul o specie de fascism.

Rămâne însă de văzut dacă încadrarea lui Nolte este justificată în sine, sau, dacă, mai degrabă din raţiuni de comoditate metodologică, ea nu este nimic altceva decât un reducţionism simplificator. Datorită prezenţei unor elemente comune (ţinând mai degrabă de formele de acţiune exterioară) e mai facil pentru analişti să plaseze legionarismul în sertarul „fascismului“, decât să înfiinţeze pentru el un „sertar“ propriu, mai ales că cel al fascismului pare a fi cel mai apropiat. Căci nu putem încadra legionarismul nici la stânga comunist-socialistă, nici la democraţia liberală (să spunem că în România interbelică nici nu a existat un liberalism autentic, similar Europei occidentale, ci mai degrabă unul “balcanic”). Creştin-democraţia este mai degrabă un curent de factură occidentală, importat în România abia după 1990. Şi atunci, cu toată prezenţa unor elemente nete de diferenţiere faţă de fascism, Mişcarea Legionară este îndeobşte studiată pe acest segment, ca să nu se mai complice inutil pletora existentă de categorii şi de curente social-politice.

Pe marginea textului lui Nolte se poate face observaţia că este mult prea scurt pentru o descriere exhaustivă a celei mai “complexe” şi mai “interesante” dintre mişcările fasciste. Lipseşte o discuţie mai detaliată asupra substratului doctrinar şi chiar a pasajelor în care legionarii se delimitează net pe acest plan de fascism sau naţional-socialism ², chiar dacă militau pentru o alianţă cu Axa împotriva ameninţării comuniste.

Mai mult, în consideraţiile lui Nolte istoria pare să se fi oprit în ianuarie 1941, odată cu eliminarea legionarilor de la putere de către Antonescu. Se prezintă primii ani ai istoriei legionare, desigur extrem de importanţi, căci au fost marcaţi de personalitatea fondatorului mişcării, Corneliu Codreanu, şi următorii câţiva ani, în care violenţele legionarilor au avut drept scop mai degrabă răzbunarea morţii sale, încât ele se încadrează în acelaşi context. În total 14 ani, din 1927 până în 1941.

Nolte nu aminteşte însă nimic despre istoria ulterioară. Nimic despre internarea legionarilor în lagărele germane, nimic despre natura raporturilor lor cu naţional-socialismul în cadrul guvernului de la Viena, nimic despre scoaterea lor de pe lista organizaţiilor judecate şi apoi condamnate de tribunalul de la Nürnberg ³, spre deosebire de pildă de naţionaliştii ucrainieni, care au avut practic un statut asemănănător Armatei Naţionale Române care a luptat alături de germani împotriva sovieticilor şi care au fost condamnaţi (rămâne de analizat dacă aici nu au fost şi unele presiuni ale sovieticilor la mijloc). Nimic despre rezistenţa anticomunistă din ţară şi din exil, nimic despre dezvoltările doctrinare ale legionarilor de după război ⁴, cu explicarea raportării lor la democraţie ⁵, la o Europă a naţiunilor după model gaullist cu mai bine de un deceniu înaintea lui de Gaulle ⁶  etc, într-un cuvânt, nimic despre cei 70 de ani de istorie legionară care au urmat şi în care acele “elemente” fasciste care au fost prezente în prima perioadă (cea analizată de Nolte şi de majoritatea istoricilor) s-au estompat până la dispariţie.

Tocmai această dinamică istorică şi această evoluţie ulterioară denotă faptul că elementele fasciste prezente dintru începuturi nu pot da în mod esenţial adevărata măsură a fenomenului legionar, ele fiind mai degrabă nişte accesorii care ţineau de spiritul epocii şi de frontul anticomunist făcut în comun cu puterile Axei.  Antisemitismul nu poate fi un criteriu suficient pentru încadrarea definitivă în cadrul fascismului, pentru că în România au existat şi alte tendinţe şi curente antisemite, care nu sunt trecute la “fascism”: A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga. Cartea Decăderea dogmelor, virulent antisemită, semnată de Ilariu Dobridor, nu a fost scrisă de un legionar etc.

Revin la textul lui Nolte, în care el însuşi ridică o serie de semne de întrebare asupra încadrării legionarismului în categoria generală a fascismului.

Primul ar fi mai degrabă caracterul ei “anarhist” (citat aici fiind … Antonescu), care ar fi la polul opus cultului pentru stat şi ordine manifestat de fascişti. Decât asemenea citate din Pe marginea prăpastiei (preluate dintr-un ziar de limbă germană din România anului 1941), mai bine lipsă … E limpede însă că Nolte are handicapul lipsei de acces la sursele primare, la scrierile legionare, dintre care puţine au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Dacă ar fi citit despre diferenţele făcute de Alexandru Cantacuziono între legionarism şi fascism sau naţional-socialism ² ar fi fost mult mai edificat şi ar fi găsit un alt posibil contraargument  la încadrarea ideologică a legionarismului la curentele fasciste decât “anarhismul”.

Al doilea semn de întrebare ar fi caracterul religios al legionarismului, care îl diferenţiază de fascismele epocii: “Nicăieri altundeva în curentele de extremă dreaptă, credinţa nu era o realitate atât de puţin formală şi atât de profund legată de universul creştinismului.”  Nolte descrie în continuare elementele etice din legionarism, cultivarea virtuţilor, educaţia legionară. Ajungând la “mistica legionară”, Nolte o consideră mai degrabă o “mistică naţională” decât una creştină prezentând o traducere germană deturnată ⁸ (incorectă) a citatului:  “Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” (C.Z. Codreanu, Pentru legionari)

Din citatul original se vede limpede că între cele două mistici (creştină şi a neamului) nu se făcea confuzie şi nici nu se punea a doua deasupra primeia.  Versiunea germană a citatului poartă o inconfundabilă pecete deformatoare de natură naţional-socialistă (fiind redată literal în secţiunea de note bibliografice⁸ ).

Nolte continuă: “Este adevărat că nu are loc o ruptură explicită cu credinţa creştină ca în cazurile unor Maurras, Mussolini sau Hitler, dar diastaza faţă de aceasta este de netăgăduit.” Rămâne şi aici de discutat în ce măsură Nolte a avut acces la literatura legionară de limbă română pentru a putea fi în măsură să dea un verdict mai adecvat realităţii. Am dovedit aceasta prin modul în care el trage concluzii referioare la disocierea legionarismului de creştinism datorită unui citat în traducere distorsionată. Nu cumva traducerile cărţilor Căpitanului de care s-a servit Nolte poartă şi în numeroase alte locuri asemenea peceţi deformatoare ivite din doctrina “sângelui şi rasei” străină de cea legionară?

Legăturile dintre legionarism şi creştinism constituie actualmente o temă fierbinte de dezbatere pe blogurile româneşti, şi, pentru a parfraza un autor contemporan, părţile implicate “nu au căzut la un acord” asupra esenţei creştine sau necreştine a legionarismului. Teza este în continuare în curs de dezbatere, iar bietul Nolte nu avea cum (la acea vreme) să-i perceapă toate dimensiunile.

După aceste posibile argumente care ar indica o incomaptibiliatea a legionarismului cu fascismul, Nolte le trece în revistă pe celelalte, care îl fac să concluzioneze finalmente că legionarismul trebuie încadrat în categoria fascismelor. Acestea sunt:

1. Principiul unui conducător unic, dar mai ales cultul la adresa Căpitanului.

Acest principiu a fost prezent şi în comunism sau în … mişcarea lui Gandhi. Probabil referirea esenţială ţine de natura cultului, care este oarecum diferită de cel comunist. Legionarii l-au privit pe Căpitan drept un model etic, demn de urmat până la moarte: “Ni-i dragă moartea pentru Căpitan…” Aici însă, în această categorie a modelelor etice, îl putem încadra şi pe… Gandhi. Diferenţa o constituie însă punctul următor.

2. Voinţa de distrugere (Vernichtungswille) la adresa adversarilor politici. Exemplele aduse de Nolte se rezumă la evocarea „abatorului“ din vremea „rebeliunii“ (fals între timp demontat de documente istorice ^{9, 10}) şi aprecierea (nefondată,  decât pe acest mit al abatorului) că dacă legionarii ar fi rămas la putere în România soarta evreilor ar fi fost şi mai îngrozitoare decât cea din camerele de gazare naziste.

Inutil să mai demonstrăm exagerările acestei intepretări. În vremea statului legionar nu au existat deţinuţi politici, ci doar criminali de drept comun, autorii crimelor antilegionare. Încât voinţa aceasta de distrugere a adversarilor politici nu este fundamentată prin nimic. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa naţional-socialismului sau fascismului. Mai mult, Horia Sima a cerut alegeri libere (cu paticiparea tuturor partidelor politice – inclusiv al evreilor –  existente înainte de 1938, când a fost instaurată dictatura regală,) pentru legitimarea guvernării legionare, fapt refuzat de Antonescu ⁷.

3. În fine, criteriul “decisiv” pentru încadrarea la “fascism” este alianţa preconizată de Codreanu cu puterile Axei.

Am discutat mai sus motivaţia acestei alianţe anticomuniste şi modul în care au decurs după 1941 raporturile reale dintre legionarism şi naţional-socialism. Ar mai fi de adăugat acele “legături de simpatie” de care amintea Codreanu faţă  de curentele naţionaliste europene. Încât putem vorbi cel mult de faptul că legionarii, în anii 1937-1940 au “simpatizat” cu aceste curente, dar atât. Diferenţele de substanţă au fost şi sunt cât se poate de evidente. Să nu uităm de alianţa legionarilor din anii ‘50 cu puteri NATO precum SUA sau Franţa, concretizată în pregătirea şi paraşutarea în România a unor grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta nu dovedeşte decât consecvenţa legionarilor cu ei înşişi şi independenţa lor reală faţă de orice fel de alte tendinţe politice. Ei nu au făcut de fiecare dată altceva decât să se alieze cu acele forţe care se găseau pe aceeaşi linie de luptă anticomunistă.

Concluzia acestor rânduri este una singură: anume că încă nu poate fi trasă o concluzie fermă şi definitivă asupra caracterului “fascist” al legionarismului. Se poate admite prezenţa (în primii ani) ai unor elemente fasciste, dar în acelaşi timp se pot pune în evidenţă o serie de deosebiri fundamentale care ţin mai degrabă de substanţa lor doctrinară.

Prezenţa acestor realităţi complexe şi contradictorii face ca fiecare autor să poată trage concluzia pe care o doreşte, în funcţie de interesul său şi de orientarea sa ideologică. Nu cred că va fi vreodată altfel.

Bibliografie:

1.                   Ernst Nolte, „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968)

2.                   Alexandru Cantacuzino, „Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism” http://www.fgmanu.ro/Carti/200/capitol_5  din conferinţa “Românismul nostru”, text integral la http://www.fgmanu.ro/Articole/articol106

3.                   Mihail Fotin Enescu, “Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol234

4.                   Horia Sima, “Doctrina legionară”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/doctrina_legionara.pdf

5.                   Alexandru Frâncu, “Democraţia şi noi”, http://www.fgmanu.ro/permanente.php#p596

6.                   Horia Sima, “Menirea naţionalismului”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/menirea_nationalismului.pdf

7.                   Horia Sima, “Era libertăţii – statul naţional-legionar” Vol I. http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_10

8.                   “Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott  >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.” (Ernst Nolte, op.cit., p. 271-272)

9.                   http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol219

10.               http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol60