Ernst Nolte, fascism şi legionarism
Reflecţii pe marginea capitolului dedicat României din volumul „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968) de Ernst Nolte 1
de Bogdan Munteanu
1. Întindere: Capitolul este cuprins între paginile 258-273, adică pe 16 din totalul de 475 de pagini ale lucrării.
2. Concluzia autorului: “Garda de Fier este probabil cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste, putând fi asemuită cu un peisaj bogat în diferite straturi geologice, care reuneşte atât elemente prefasciste cât şi radical fasciste”.
3. Rezumatul capitolului
a) Schiţă succintă a istoriei României din secolul XIX şi până în anii de după Primul Război Mondial. Descrierea problemei evreieşti şi a raporturilor dintre români şi evrei mergând până la A.C. Cuza (p. 258-262)
b) Schiţă succintă a istoriei Mişcării Legionare, care se rezumă mai degrabă la o istorie a asasinatelor legionare şi a atitudinilor lor radical antisemite , cu slabe sau chiar inexistente raportări la context şi la motivaţii (p. 262-269)
c) Discuţie asupra încadrării legionarismului în curentul fascist, dezbaterea unor elemente atipice care eventual ar ridica semne de întrebare asupra acestei încadrări (p. 269-273)
d) Concluzia amintită la punctul 2. (p. 273)
Întâi câteva observaţii: de ce referirea la Nolte? Pentru că istoricii cu orientare de stânga sau de etnie evreiască nu au cum să fie nepărtinitori în analiza lor asupra fenomenului legionar, încadrarea acestuia la “fascism” având de cele mai multe ori “biasul” ideologic al autorilor. În schimb, până şi Nolte însuşi a fost acuzat de asemenea autori de tendinţe “fasciste” şi “revizioniste” (cunoscuta “Historikerstreit”).
Ernst Nolte figurează drept unul din specialiştii proeminenţi ai studierii fenomenelor fasciste. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi bănuit de partizanat ideologic. În cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă anumite erori în exegeza sa, care au la bază mai degrabă insuficientul acces la literatura legionară de limbă română, precum şi “îngheţarea” timpului la nivelul anului 1941, fără a-şi mai confrunta teza cu evoluţiile ulterioare, în ce măsură ele justifică – şi dacă da, în ce grad – clasificarea legionarismului în categoria fascismelor.
Cât priveşte autorii români, aceştia desigur că nu au ajuns la un acord în acest sens. Aceasta însă în primul rând datorită orientării lor ideologice pro- sau anti- legionare. Cea din urmă însemnând fie una cu substrat de stânga (comunist), fie fiind tributară celor care “sponsorizeaza” aceste cercetări. Ceilalţi autori (cum ar fi un Neagu Djuvara) sunt mai degrabă reticenţi la o asemenea etichetare, subliniind mai degrabă specificul românesc al legionarismului.
O raportare la Ernst Nolte şi la modul său de argumentare pare aşadar cât se poate de pertinentă: un autor care nu e de stânga, nu e nici “bursier”, dar care consideră legionarismul o specie de fascism.
Rămâne însă de văzut dacă încadrarea lui Nolte este justificată în sine, sau, dacă, mai degrabă din raţiuni de comoditate metodologică, ea nu este nimic altceva decât un reducţionism simplificator. Datorită prezenţei unor elemente comune (ţinând mai degrabă de formele de acţiune exterioară) e mai facil pentru analişti să plaseze legionarismul în sertarul „fascismului“, decât să înfiinţeze pentru el un „sertar“ propriu, mai ales că cel al fascismului pare a fi cel mai apropiat. Căci nu putem încadra legionarismul nici la stânga comunist-socialistă, nici la democraţia liberală (să spunem că în România interbelică nici nu a existat un liberalism autentic, similar Europei occidentale, ci mai degrabă unul “balcanic”). Creştin-democraţia este mai degrabă un curent de factură occidentală, importat în România abia după 1990. Şi atunci, cu toată prezenţa unor elemente nete de diferenţiere faţă de fascism, Mişcarea Legionară este îndeobşte studiată pe acest segment, ca să nu se mai complice inutil pletora existentă de categorii şi de curente social-politice.
Pe marginea textului lui Nolte se poate face observaţia că este mult prea scurt pentru o descriere exhaustivă a celei mai “complexe” şi mai “interesante” dintre mişcările fasciste. Lipseşte o discuţie mai detaliată asupra substratului doctrinar şi chiar a pasajelor în care legionarii se delimitează net pe acest plan de fascism sau naţional-socialism 2, chiar dacă militau pentru o alianţă cu Axa împotriva ameninţării comuniste.
Mai mult, în consideraţiile lui Nolte istoria pare să se fi oprit în ianuarie 1941, odată cu eliminarea legionarilor de la putere de către Antonescu. Se prezintă primii ani ai istoriei legionare, desigur extrem de importanţi, căci au fost marcaţi de personalitatea fondatorului mişcării, Corneliu Codreanu, şi următorii câţiva ani, în care violenţele legionarilor au avut drept scop mai degrabă răzbunarea morţii sale, încât ele se încadrează în acelaşi context. În total 14 ani, din 1927 până în 1941.
Nolte nu aminteşte însă nimic despre istoria ulterioară. Nimic despre internarea legionarilor în lagărele germane, nimic despre natura raporturilor lor cu naţional-socialismul în cadrul guvernului de la Viena, nimic despre scoaterea lor de pe lista organizaţiilor judecate şi apoi condamnate de tribunalul de la Nürnberg 3, spre deosebire de pildă de naţionaliştii ucrainieni, care au avut practic un statut asemănănător Armatei Naţionale Române care a luptat alături de germani împotriva sovieticilor şi care au fost condamnaţi (rămâne de analizat dacă aici nu au fost şi unele presiuni ale sovieticilor la mijloc). Nimic despre rezistenţa anticomunistă din ţară şi din exil, nimic despre dezvoltările doctrinare ale legionarilor de după război 4, cu explicarea raportării lor la democraţie 5, la o Europă a naţiunilor după model gaullist cu mai bine de un deceniu înaintea lui de Gaulle 6 etc, într-un cuvânt, nimic despre cei 70 de ani de istorie legionară care au urmat şi în care acele “elemente” fasciste care au fost prezente în prima perioadă (cea analizată de Nolte şi de majoritatea istoricilor) s-au estompat până la dispariţie.
Tocmai această dinamică istorică şi această evoluţie ulterioară denotă faptul că elementele fasciste prezente dintru începuturi nu pot da în mod esenţial adevărata măsură a fenomenului legionar, ele fiind mai degrabă nişte accesorii care ţineau de spiritul epocii şi de frontul anticomunist făcut în comun cu puterile Axei. Antisemitismul nu poate fi un criteriu suficient pentru încadrarea definitivă în cadrul fascismului, pentru că în România au existat şi alte tendinţe şi curente antisemite, care nu sunt trecute la “fascism”: A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga. Cartea Decăderea dogmelor, virulent antisemită, semnată de Ilariu Dobridor, nu a fost scrisă de un legionar etc.
Revin la textul lui Nolte, în care el însuşi ridică o serie de semne de întrebare asupra încadrării legionarismului în categoria generală a fascismului.
Primul ar fi mai degrabă caracterul ei “anarhist” (citat aici fiind … Antonescu), care ar fi la polul opus cultului pentru stat şi ordine manifestat de fascişti. Decât asemenea citate din Pe marginea prăpastiei (preluate dintr-un ziar de limbă germană din România anului 1941), mai bine lipsă … E limpede însă că Nolte are handicapul lipsei de acces la sursele primare, la scrierile legionare, dintre care puţine au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Dacă ar fi citit despre diferenţele făcute de Alexandru Cantacuziono între legionarism şi fascism sau naţional-socialism 2 ar fi fost mult mai edificat şi ar fi găsit un alt posibil contraargument la încadrarea ideologică a legionarismului la curentele fasciste decât “anarhismul”.
Al doilea semn de întrebare ar fi caracterul religios al legionarismului, care îl diferenţiază de fascismele epocii: “Nicăieri altundeva în curentele de extremă dreaptă, credinţa nu era o realitate atât de puţin formală şi atât de profund legată de universul creştinismului.” Nolte descrie în continuare elementele etice din legionarism, cultivarea virtuţilor, educaţia legionară. Ajungând la “mistica legionară”, Nolte o consideră mai degrabă o “mistică naţională” decât una creştină prezentând o traducere germană deturnată 8 (incorectă) a citatului: “Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” (C.Z. Codreanu, Pentru legionari)
Din citatul original se vede limpede că între cele două mistici (creştină şi a neamului) nu se făcea confuzie şi nici nu se punea a doua deasupra primeia. Versiunea germană a citatului poartă o inconfundabilă pecete deformatoare de natură naţional-socialistă (fiind redată literal în secţiunea de note bibliografice8 ).
Nolte continuă: “Este adevărat că nu are loc o ruptură explicită cu credinţa creştină ca în cazurile unor Maurras, Mussolini sau Hitler, dar diastaza faţă de aceasta este de netăgăduit.” Rămâne şi aici de discutat în ce măsură Nolte a avut acces la literatura legionară de limbă română pentru a putea fi în măsură să dea un verdict mai adecvat realităţii. Am dovedit aceasta prin modul în care el trage concluzii referioare la disocierea legionarismului de creştinism datorită unui citat în traducere distorsionată. Nu cumva traducerile cărţilor Căpitanului de care s-a servit Nolte poartă şi în numeroase alte locuri asemenea peceţi deformatoare ivite din doctrina “sângelui şi rasei” străină de cea legionară?
Legăturile dintre legionarism şi creştinism constituie actualmente o temă fierbinte de dezbatere pe blogurile româneşti, şi, pentru a parfraza un autor contemporan, părţile implicate “nu au căzut la un acord” asupra esenţei creştine sau necreştine a legionarismului. Teza este în continuare în curs de dezbatere, iar bietul Nolte nu avea cum (la acea vreme) să-i perceapă toate dimensiunile.
După aceste posibile argumente care ar indica o incomaptibiliatea a legionarismului cu fascismul, Nolte le trece în revistă pe celelalte, care îl fac să concluzioneze finalmente că legionarismul trebuie încadrat în categoria fascismelor. Acestea sunt:
1. Principiul unui conducător unic, dar mai ales cultul la adresa Căpitanului.
Acest principiu a fost prezent şi în comunism sau în … mişcarea lui Gandhi. Probabil referirea esenţială ţine de natura cultului, care este oarecum diferită de cel comunist. Legionarii l-au privit pe Căpitan drept un model etic, demn de urmat până la moarte: “Ni-i dragă moartea pentru Căpitan…” Aici însă, în această categorie a modelelor etice, îl putem încadra şi pe… Gandhi. Diferenţa o constituie însă punctul următor.
2. Voinţa de distrugere (Vernichtungswille) la adresa adversarilor politici. Exemplele aduse de Nolte se rezumă la evocarea „abatorului“ din vremea „rebeliunii“ (fals între timp demontat de documente istorice 9, 10) şi aprecierea (nefondată, decât pe acest mit al abatorului) că dacă legionarii ar fi rămas la putere în România soarta evreilor ar fi fost şi mai îngrozitoare decât cea din camerele de gazare naziste.
Inutil să mai demonstrăm exagerările acestei intepretări. În vremea statului legionar nu au existat deţinuţi politici, ci doar criminali de drept comun, autorii crimelor antilegionare. Încât voinţa aceasta de distrugere a adversarilor politici nu este fundamentată prin nimic. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa naţional-socialismului sau fascismului. Mai mult, Horia Sima a cerut alegeri libere (cu paticiparea tuturor partidelor politice – inclusiv al evreilor – existente înainte de 1938, când a fost instaurată dictatura regală,) pentru legitimarea guvernării legionare, fapt refuzat de Antonescu 7.
3. În fine, criteriul “decisiv” pentru încadrarea la “fascism” este alianţa preconizată de Codreanu cu puterile Axei.
Am discutat mai sus motivaţia acestei alianţe anticomuniste şi modul în care au decurs după 1941 raporturile reale dintre legionarism şi naţional-socialism. Ar mai fi de adăugat acele “legături de simpatie” de care amintea Codreanu faţă de curentele naţionaliste europene. Încât putem vorbi cel mult de faptul că legionarii, în anii 1937-1940 au “simpatizat” cu aceste curente, dar atât. Diferenţele de substanţă au fost şi sunt cât se poate de evidente. Să nu uităm de alianţa legionarilor din anii ‘50 cu puteri NATO precum SUA sau Franţa, concretizată în pregătirea şi paraşutarea în România a unor grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta nu dovedeşte decât consecvenţa legionarilor cu ei înşişi şi independenţa lor reală faţă de orice fel de alte tendinţe politice. Ei nu au făcut de fiecare dată altceva decât să se alieze cu acele forţe care se găseau pe aceeaşi linie de luptă anticomunistă.
Concluzia acestor rânduri este una singură: anume că încă nu poate fi trasă o concluzie fermă şi definitivă asupra caracterului “fascist” al legionarismului. Se poate admite prezenţa (în primii ani) ai unor elemente fasciste, dar în acelaşi timp se pot pune în evidenţă o serie de deosebiri fundamentale care ţin mai degrabă de substanţa lor doctrinară.
Prezenţa acestor realităţi complexe şi contradictorii face ca fiecare autor să poată trage concluzia pe care o doreşte, în funcţie de interesul său şi de orientarea sa ideologică. Nu cred că va fi vreodată altfel.
Bibliografie:
1. Ernst Nolte, „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968)
2. Alexandru Cantacuzino, „Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism” http://www.fgmanu.ro/Carti/200/capitol_5 din conferinţa “Românismul nostru”, text integral la http://www.fgmanu.ro/Articole/articol106
3. Mihail Fotin Enescu, “Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol234
4. Horia Sima, “Doctrina legionară”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/doctrina_legionara.pdf
5. Alexandru Frâncu, “Democraţia şi noi”, http://www.fgmanu.ro/permanente.php#p596
6. Horia Sima, “Menirea naţionalismului”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/menirea_nationalismului.pdf
7. Horia Sima, “Era libertăţii – statul naţional-legionar” Vol I. http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_10
8. “Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.” (Ernst Nolte, op.cit., p. 271-272)
Postări
