Gînduri despre inimă

Dacă respect nu e, prietenie nu e

Prietenia este o formă de dragoste în care respectul suplinește pasiunea.Philia nu subzistă fără prețuire, așa cum eros nu durează fără înflăcărare. În absența dorinței, eros poate deveni philia. Fără admirație, philia dispare pur și simplu, nu cunoaște trecerea în altă treaptă a iubirii. 

* Evident, nu e de ajuns respectul pentru o prietenie, dar este esențial. Și, desigur, respectul este prezent deseori și în iubirea pasională, dar nu e obligatoriu.

Ochiul bun și ochiul rău

Știm cu toții că nimeni nu e perfect, dar majoritatea covîrșitoare vedem în ceilalți prioritar greșelile și neîmplinirile, nu calitățile și binele pe care îl fac. Și judecăm. De aceea, pacea dintre noi este mai degrabă un deziderat decît o realitate. Avem parte mai mult de armistiții.

Fotografii

Pe măsură ce ne îndepărtăm cu inima unul de celălalt, ni se urîțesc și chipurile. Sau așa ni le vedem unul altuia.  

Unor "amici"

Egocentrismul este calea sigură spre Iad. Iar disimularea acestuia sub masca generozităţii şi a jertfei pentru ceilalţi este împieliţare a Răului. 

Dilemă

Se spune, nu fără temei, că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. Dacă eşti creştin, asumi acest risc. Problema apare cînd lista celor care îţi plătesc binele cu rău se lungeşte peste limitele răbdării tale. Şi-atunci? Să nu mai faci binele?

PS: 

Iar cînd cei care răzbună orice bine pe care li-l faci sînt "din Biserică", dilema capătă accente dramatice.

Perspectivă

Fericirea îmi pare superficială, chiar dacă strălucitoare şi efervescentă. Suferinţa este profundă, în sensul că sondează adîncimile nebănuite ale sinelui. 

Sfinţi, mucenici şi eroi (Unii umblă încă printre noi)

Cînd sufăr, mă gîndesc că suferinţa mea e jucărie faţă de a lor. Cînd sînt nedrepăţit, ştiu că nedreptatea făcută mie este neglijabilă faţă de nedreptatea îndurată de ei. Cînd sînt trădat, mă mîngîi că trădarea mea nu înseamnă nimic pe lîngă trădarea lor. Dar raţiunea nu poate smeri inima. Numai inima însăşi, trecută prin suferinţe, nedreptăţi şi trădări ca ale lor, s-ar putea îmblînzi. Şi atunci ar izvorî din ea numai dragoste.

Un adevăr

Îi spui omului adevărul, iar el se supără că ai dreptate. Chiar şi atunci cînd adevărul îl ajută. Omul majoritar urăşte să-l zdrunici în "credinţele" sale. El nu are nevoie de lămuriri, ci de confirmări care să-l legene în amăgirea sa. Iată un adevăr vechi de cînd lumea, pe care nu încetăm să-l redescoperim.

Gînd despre dor

Dorul este un dar de la Dumnezeu. Teodor.

Fără dor nu am şti că iubim, poate nici că trăim, şi am uita că vom muri.

Probabilități

Cînd ceva începe bine, dar se termină prost, e ghinion. Cînd ceva începe bine și se termină cu bine, e noroc. Cînd ceva începe prost, dar se termină bine, e miracol. Iar cînd ceva începe prost și se termină și mai prost, e previzibil.

Despre prietenie, cu dragoste

"Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.) 

Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie. Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie. 

Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă. Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie. 

Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul. 

 (...) Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută. Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie. Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat. 

 (...) Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta. Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare. 

(...) Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie." (Ioana Pârvulescu)

Sursa: La Punkt

Un gînd

Prietenul în momente importante (nu neapărat la nevoie) se cunoaşte. Restul e vorbărie. Se întîmplă ca zilele astea să primesc (noi) confirmări şi infirmări. Şi ce bine e!

Interesant: niciodată nu m-au dezamăgit bătrînii foşti deţinuţi politici care mă onorează cu prietenia lor. Altă şcoală... Au mers şi unii, ceva mai tineri, la şcoala asta. Slavă Domnului!

Va trebui să revin mai pe larg asupra acestui gînd, cîndva.

Prietenie şi adevăr

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg  prietenia unii  dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.
Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o  relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor,  de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul,  afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr. 

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc. 

Posibil să dezvolt în altă parte. 

Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:

Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat.