Cîteva precizări pentru cei care se uită în gura Fedoplatonului

Fedoplatonul – care, mai nou, în ciuda sterilităţii scrisului său, şi-a descoperit un pui în marsupiu – se contorsionează ca şarpele pe plita încinsă de cîteva zile, de cînd am publicat articolul „Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta”. Numai necuratul se zvîrcoleşte în aşa hal, cu spume la gură şi atins de sindromul Tourette, cînd îl arde adevărul.

Replicile Fedoplatonului tricefal: una incoerentă şi plină de greşeli gramaticale, alta neserioasă şi în formă, şi în conţinut, alta – expresie a unei evidente infirmităţi intelectuale, şi toate de rea-credinţă. Dacă mai aveam vreo îndoială, băieţii ăştia m-au convins că le-am dat deja prea multă importanţă şi că nu merită să-mi mai pierd vremea cu ei.

Pentru că n-au găsit nici un contra-argument viabil la ce am spus, fac insinuări infantile. De pildă, s-au legat de următoarea afirmaţie a mea: „istoricii de mare calibru care s-au ocupat de Mişcarea Legionară nu au căzut de acord asupra caracterului ei fascist.” Şi jubilează că n-am dat numele istoricilor despre care fac vorbire – deci, mă-nţelegi, carevasăzică, dacă nu le-am dat, nici nu există. N-am dat, pentru că am crezut că am o discuţie cu oameni care şi-au făcut temele înainte de a se lansa în polemică şi nu e cazul să intru în detalii pe un subiect adiacent. M-am înşelat. Fedoplatonul chiar n-are habar despre ce vorbeşte, în pofida bibliografiei pe care o vîntură şi pe care probabil a cules-o de pe internet, că dacă o parcurgea, tăcea.

Pentru cei care s-ar putea lăsa înşelaţi de acest „sâc, sâc!” strigat pe bloguri, am să fac precizările de mai jos.

Nu înainte însă de a spune că nu mi-am propus să reabilitez mişcarea legionară, nici să o refac, că am înţeles ce e de înţeles din greşelile ei, ca şi din faptele ei bune şi că nu asum, nici pentru mine, nici pentru „Rost” o filiaţie legionară (de aici şi protestul meu de cîte ori „Rost” a fost acuzată de legionarism pentru simplul fapt că nutreşte valori perene pe care le-a cultivat şi legionarismul: credinţa creştină, patriotismul, familia etc).

De altfel, dacă polemica s-ar fi dus cu privire la validitatea mişcării legionare azi, nu m-ar fi interesat şi nu aş fi marşat la ea. Căci ar fi fost ca şi cum am fi vrut să stabilim dacă ne sînt mai de folos astăzi „intelectualii lui Băsescu” sau junimiştii lui Titu Maiorescu – care au devenit demult oale şi ulcele. Mă refer, evident, la planul acţiunii, nu la cel al ideilor, unde ar fi o altă discuţie.

Însă, vă reamitesc că polemica a pornit de la ideea aberantă că Biserica noastră este infestată de legionari, care îi imprimă un fundamentalism de tip islamic, pentru că legionarii nu pot fi creştini. Iar concluzia preopinenţilor mei era că marea problemă a Bisericii Ortodoxe Române este că n-a dat încă anatemei mişcarea legionară (pusă de ei pe acelaşi nivel de nocivitate cu francmasoneria şi comunismul) şi că nu i-a vînat, unul cîte unul, pe legionari, pentru a-i arde ritualic pe rug (inclusiv pe marii noştri duhovnici foşti legionari, dacă îndrăznesc să mai evoce Legiunea în termeni favorabili). Se înţelegea că nici sfinţii închisorilor nu ar trebui recunoscuţi, dacă nu se probează că ei s-au desolidarizat de mişcarea legionară. Procedeul mi se pare asemănător cu cele folosite în „reeducarea” comunistă.

Atunci, m-am simţit chemat să restabilesc adevărul, ca unul care a cercetat istoria mişcării legionare (în biblioteci, arhive, prin interviuri cu supravieţuitori ai temniţelor comuniste şi cu specialişti în istorie contemporană) şi care a scris numeroase articole pe temă. Iar afirmaţia mea despre „fascismul” mişcării legionare a fost tangentă la subiectul principal, nu subiectul principal. Orice om cinstit şi cu mintea limpede a înţeles asta. Dar Fedoplatonul şi-a făcut o manieră de lucru din a schimba subiectul imediat ce îi demonstrezi că bate cîmpii, pentru că orgoliul nu-l lasă să-şi recunoască greşeala. Aşa şi acum: vorbeam despre creştinismul mişcării legionare, dar a deviat discuţia spre fascismul legionarilor.

De fapt, Fedoplatonul nici nu este interesat de creştinismul sau necreştinismul legionarilor, ci se foloseşte de o pretinsă dezbatere „teologico-politică” pentru a pune sub semnul legionarismului orice om sau grupare de dreapta care nu i se subordonează (măcar că nimic nu-l îndreptăţeşte să subordoneze nici un cîrd de gîşte). Exact cum făceau şi comuniştii: au băgat în puşcărie mii de oameni sub eticheta de „legionar” (culpabilă, în regim) deşi aceia n-aveau nimic de-a face cu legionarismul, ba unii erau chiar adversari ai legionarilor, dar tot cu orientare de dreapta. Astăzi a revenit moda înfierărilor antifasciste, deci antilegionare în accepţiunea unora, aşa că eticheta de legionar poate sluji din nou în asasinatul moral.

De altfel, ultimele texte ale Fedoplatonului mustesc de limbajul „istoricilor” comunişti. Citiţi-le, în paralel cu scrierile lui Mihai Roller şi Valter Roman, de exemplu, ca să vă convingeţi. Iată doar cîteva pasaje de ajutor: „Garda de Fier era un partid fascist, atît din punct de vedere programatic, cît şi organizatoric. În interior, Garda de Fier cerea crearea statului fascist prin distrugerea formei de guvernămînt parlamentar şi desfiinţarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. [...] De la înfiinţarea ei şi pînă după lichidarea guvernului legionar în 1941, drumul Gărzii de Fier a fost presărat cu crime şi jafuri...” – Mihai Roller, în Istoria R.P.R., Editura de Stat şi Pedagogică, 1952, p. 639. Şi: „Ideologia mişcării legionare a constituit, după cum se ştie, un conglomerat de concepţii confuze şi contradictorii, aproape fără excepţie negative şi retrograde, un amestec înfiorător de primitivism şi obscurantism, de idei iraţionaliste şi mistice-religioase. Nu lipseau din acest arsenal eclectic nici unele reziduri ale ideologiei feudale, nici nostalgia atemporală şi anistorică după un trecut arhaic, mistificat. Un loc central l-a ocupat propagarea drept crez politic, social şi ideologic a naţionalismului exacerbat, a şovinismului şi rasismului” – Valter Roman, în Împotriva fascismului, Editura Politică, 1971, p. 11.

Bun, şi dacă, prin osîrdia Fedoplantonului şi a celor asemeni lui, ar fi eliminaţi din viaţa publică şi din Biserică „fasciştii” de azi, care mai fac cîte ceva pentru resurecţia moral-spirituală a românilor, ce am pune în loc? Răspunsul e simplu: o utopie – „România profundă”! Adică o Românie imaginară, în faţa icoanei căreia trebuie să te smereşti şi să aştepţi înlemnit un miracol. Să nu care cumva să cauţi soluţii – atît de dispreţuite de metafizicul Fedoplaton – sau să întreprinzi ceva, că sperii duhul. Lovit de cataplexie dinaintea „României profunde”, Fedoplatonul mai are slobodă doar gura, ca să se certe cu toţi cei de altă părere, inclusiv cu vechii părtaşi la pictarea acestei icoane. Fedoplatonul este necruţător, pentru că se consideră alesul, cu un rol mesianic, deţinătorul Adevărului şi paznicul acestei icoane de pe uşile Raiului.

Revenind la motivul postării de faţă, voi cita cîţiva istorici, cu o bună reputaţie, care susţin că legionarismul e altceva decît fascismul sau nazismul. Desigur, sînt şi istorici cu renume care afirmă contrariul. De aceea am spus că istoricii încă nu au ajuns la un acord asupra caracterului fascist al legionarismului.

Şi cu asta, basta! Pentru mine, Fedoplatonul nu mai există, cum nici Roller sau Roman.

„Garda de Fier este adesea clasată pe aceeaşi linie cu fascismul şi naţional-socialismul, dar ea n-a fost nicidecum o copie a acestor două mişcări politice, ci a crescut din propriile rădăcini. Ea nu avea nicidecum de a face cu numeroase copii ale fascismului şi naţional-socialismului ivite în alte ţări şi nu putea fi pur şi simplu comparată cu ceea ce s-a produs, în vremea ei, în Italia sau Germania. Categoriile politice din Europa Centrală sau de Vest nu i se potrivesc. Ea nu era totalitară, ci autoritară, ceea ce este cu totul altceva; nu era agresiv-naţionalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi pe tărîmul cultural; nu era de extremă dreaptă în sensul unei politici reacţionare sau chiar de susţinere a capitalismului, ci era social-reformatoare, ea nu se întemeia, ca fascismul şi naţional-socialismul, pe mica burghezie, pe funcţionărimea şi pe moşierii de după cel de al doilea război mondial, ci înainte de toate pe ţărănimea română şi pe tineretul intelectual, pe studenţime. Mai mult decît orice, ea se deosebea de mişcările care guvernau Italia sau Germania, printr-o religiozitate creştină, aproape de misticism” – Walter Hagen, în Die geheime Front. Ortganisation, Personen und Aktionen des deutschen Geheimdienstes, Linz-Wien, 1950.

„La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă dreaptă a fost mişcarea legionară. Dat fiind că şi astăzi ideologia acestei mişcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mişcarea legionară. Şi e foarte greu de explicat. Mai întâi, să nu credeţi, cum spun adversarii mişcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu” – Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas, 2002, p. 214.

„Trebuie spus de la început că revoluţia legionară este o revoluţie tipică a românilor. În raport cu Fascismul şi Naţional-socialismul, revoluţia legionară prezintă caractere cu totul speciale. […]…revoluţia legionară prezintă aspectul unei restituiri a omului către om în sensul cel mai complet al cuvântului” – Alfonso Panini Finotti, în Da Codreanu a Antonescu, România di ieri e di oggi, Verona, 1941, pp. 92 şi 106.

“Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. În afară de multe idei comune – în special aversiunea hotărîtă împotriva bolşevismului – erau deosebiri fundamentale faţă de naţional-socialismul din Germania, cu care Mişcarea Legionară a fost adesea asemuită. Diferit era în primul rînd caracterul profund creştin al Mişcării româneşti. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic” – Andreas Hillgruber, în Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954.

„Garda de Fier nu e o ligă, şi încă mai puţin un partid. Ea nu seamănă întru nimic cu exemplele de organizaţii politice franceze sau străine pe care le oferă istoria contemporană: este o mişcare absolut originală, ţelul ei primordial şi raţiunea ei de a exista fiind înălţarea spirituală şi morală a omului, crearea unui om nou, în ruptură cu omul democratic actual, care e individualist şi egoist” – Paul Giraud, în Codreanu et la Garde de Fer, Paris, 1940.

„Faptul că modelul doctrinar relevat de fascism şi naţional-socialism a rezonat cu o anumită intensitate în ideologia legionară, nu înseamnă că legionarismul a fost influenţat fundamental de fascism sau nazism. Dimpotrivă, spiritul românismului-creştin – ca bază doctrinară – şi componenta etnico-religioasă reflectată în cadrul manifestărilor legionare sînt aspecte de «inegalabilă originalitate», în opinia lui Mircea Eliade, şi relevă deci o notă discordantă în raport cu fascismul şi naţional-socialismul – Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Tipo Moldova, Iaşi, 2009, p. 407.

„În cazul legionarismului se poate vorbi de redefinirea unei identităţi a naţionalismului care porneşte psihologic din «interiorul» său pentru a se transpune în planul istoric imediat. Omul nou legionar este, în fapt, omul creştin... [...] Anticomunismul şi antipoliticianismul au fost «polii» de referinţă ai naţionalismului profesat cu atîta pasiune de către legionari... [...] Un observator atent ar putea admite însă că, atît la nivelul principiilor diriguitoare, cît şi în ceea ce priveşte selecţionarea elementelor, operau mai mult criterii morale decît politice. [...] Un istoric atent ce îşi respectă profesiunea are obligaţia de a sesiza infinitele forme de inserare ale unui crez ideologic (indiferent de structura sa) în toate compartimentele vieţii sociale. În acest sens, factorul doctrinar împreună cu pragmatismul politic se «armonizează» cu latura spirituală, oferind nebănuite căi de înţelegere a fenomenului, în ansamblul său. Astfel, naţionalismul ca doctrină tradiţionalistă nu ne apare modificat complementamente în analiza «crezului» legionar. Detaliile sînt ale epocii, dar, dacă luăm spre pildă drept termen de comparaţie epoca lui Eminescu, surprindem consideraţii şi resentimente în însemnată măsură identice. [...] Legionarismul a accentuat, poate, linii spirituale deja trasate” – Cristian Sandache, în Radiografia Dreptei Româneşti,  pp. 224, 228, 230.

Cu alte cuvinte, legionarii n-au fost fascişti, ci naţionalişti români autentici, care au împrumutat cîte ceva din moda vremii, dar esenţa au păstrat-o. Sau au fost fascişti, dar atunci şi naţionaliştii din vremea lui Eminescu, cu poetul naţional în frunte, au fost fascişti înainte să existe fascism.

„Mircea Eliade considera că legionarismul se deosebea în mod fundamental de toate ideologiile (el le numea generic «revoluţii») care modificaseră în mod esenţial fizionomia politico-socială a statelor. În opinia sa, comunismul ar fi reprezentat o revoluţie concepută în numele luptei de clasă şi al primatului economic; fascismul ar fi avut drept principiu dominant atotputernicia statului, iar hitlerismul-supremaţia rasei. Singură, Mişcarea Legionară «s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc».

Era o figură de stil demnă de un iluminat, ori mai curând de un poet şi nu de un om de ştiinţă – aşa cum însuşi Eliade se considera, în ciuda polivalenţei sale intelectuale...

Şi cu toate acestea, deosebirile pe care el le făcea între diferitele «isme» existente erau corecte, iar asimilarea legionarismului fie naţional-socialismului, fie fascismului, nu mai este făcută astăzi decât de necunoscătorii fenomenului ori, de persoane care slujesc interese străine analizei istorice” – Cristian Sandache, în Partidul „Totul pentru Ţară” în alegerile parlamentare din 1937, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010, p. 164.

Pînă şi istoricii care susţin că legionarismul are caracter fascist recunosc că nu e chiar fascism, ci un fel de fascism, particular.

“Mişcarea Legionară nu  fost niciodată o transpunere întocmai a modelelor fasciste străine” – Francisco Veiga, în Istoria Gărzii de Fier. 1919 – 1941. Mistica ultranaţionalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 163.

“Căpitanul a pus întotdeauna accent pe tradiţia naţională, românească, pe stilul specific al Legiunii şi pe celelalte aspecte – în special spirituale – care o diferenţiau de alte mişcări înrudite” – Eugen Weber, Varieties of Fascism: Doctrines of Revolution in the Twentieth Century, 1964, Editura Van Nostrad Reinold, Londra, p. 96.

De ce trebuie salvat satul românesc

Vă recomand un eseu amar şi plin de adevăr, Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon, publicat aici. Mai jos, cîteva pasaje, ca să vedeţi că merită.

"În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării. Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Şi statul român nu are, de 65 de ani încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăţa de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat care să fie bazat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră. Nu putem funcţiona, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate.

Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din România va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe în paragină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile pe care se bazează, pe care le exploatează, din care înfloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred. [...]

Adoptarea silită a unui „sistem” (teologico-politic) străin înseamnă siluirea mecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începem să ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de a judeca.

Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criterii organice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentru că ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. [...]

În genere, în România, cu cât eşti mai puţin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să îşi împlinească menirea („destinul” de care vorbeşte Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. [...]

Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt şi criminal din România se prefac a nu înţelege.

Şi, de când Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici şi cu mine am vorbit de satul românesc şi de România profundă, ni se tot spune că satul românesc o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact, domnilor! Satul românesc a amuţit din cauza voastră. Şi trebuie readus la viaţă."