Cîteva precizări pentru cei care se uită în gura Fedoplatonului

Fedoplatonul – care, mai nou, în ciuda sterilităţii scrisului său, şi-a descoperit un pui în marsupiu – se contorsionează ca şarpele pe plita încinsă de cîteva zile, de cînd am publicat articolul „Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta”. Numai necuratul se zvîrcoleşte în aşa hal, cu spume la gură şi atins de sindromul Tourette, cînd îl arde adevărul.

Replicile Fedoplatonului tricefal: una incoerentă şi plină de greşeli gramaticale, alta neserioasă şi în formă, şi în conţinut, alta – expresie a unei evidente infirmităţi intelectuale, şi toate de rea-credinţă. Dacă mai aveam vreo îndoială, băieţii ăştia m-au convins că le-am dat deja prea multă importanţă şi că nu merită să-mi mai pierd vremea cu ei.

Pentru că n-au găsit nici un contra-argument viabil la ce am spus, fac insinuări infantile. De pildă, s-au legat de următoarea afirmaţie a mea: „istoricii de mare calibru care s-au ocupat de Mişcarea Legionară nu au căzut de acord asupra caracterului ei fascist.” Şi jubilează că n-am dat numele istoricilor despre care fac vorbire – deci, mă-nţelegi, carevasăzică, dacă nu le-am dat, nici nu există. N-am dat, pentru că am crezut că am o discuţie cu oameni care şi-au făcut temele înainte de a se lansa în polemică şi nu e cazul să intru în detalii pe un subiect adiacent. M-am înşelat. Fedoplatonul chiar n-are habar despre ce vorbeşte, în pofida bibliografiei pe care o vîntură şi pe care probabil a cules-o de pe internet, că dacă o parcurgea, tăcea.

Pentru cei care s-ar putea lăsa înşelaţi de acest „sâc, sâc!” strigat pe bloguri, am să fac precizările de mai jos.

Nu înainte însă de a spune că nu mi-am propus să reabilitez mişcarea legionară, nici să o refac, că am înţeles ce e de înţeles din greşelile ei, ca şi din faptele ei bune şi că nu asum, nici pentru mine, nici pentru „Rost” o filiaţie legionară (de aici şi protestul meu de cîte ori „Rost” a fost acuzată de legionarism pentru simplul fapt că nutreşte valori perene pe care le-a cultivat şi legionarismul: credinţa creştină, patriotismul, familia etc).

De altfel, dacă polemica s-ar fi dus cu privire la validitatea mişcării legionare azi, nu m-ar fi interesat şi nu aş fi marşat la ea. Căci ar fi fost ca şi cum am fi vrut să stabilim dacă ne sînt mai de folos astăzi „intelectualii lui Băsescu” sau junimiştii lui Titu Maiorescu – care au devenit demult oale şi ulcele. Mă refer, evident, la planul acţiunii, nu la cel al ideilor, unde ar fi o altă discuţie.

Însă, vă reamitesc că polemica a pornit de la ideea aberantă că Biserica noastră este infestată de legionari, care îi imprimă un fundamentalism de tip islamic, pentru că legionarii nu pot fi creştini. Iar concluzia preopinenţilor mei era că marea problemă a Bisericii Ortodoxe Române este că n-a dat încă anatemei mişcarea legionară (pusă de ei pe acelaşi nivel de nocivitate cu francmasoneria şi comunismul) şi că nu i-a vînat, unul cîte unul, pe legionari, pentru a-i arde ritualic pe rug (inclusiv pe marii noştri duhovnici foşti legionari, dacă îndrăznesc să mai evoce Legiunea în termeni favorabili). Se înţelegea că nici sfinţii închisorilor nu ar trebui recunoscuţi, dacă nu se probează că ei s-au desolidarizat de mişcarea legionară. Procedeul mi se pare asemănător cu cele folosite în „reeducarea” comunistă.

Atunci, m-am simţit chemat să restabilesc adevărul, ca unul care a cercetat istoria mişcării legionare (în biblioteci, arhive, prin interviuri cu supravieţuitori ai temniţelor comuniste şi cu specialişti în istorie contemporană) şi care a scris numeroase articole pe temă. Iar afirmaţia mea despre „fascismul” mişcării legionare a fost tangentă la subiectul principal, nu subiectul principal. Orice om cinstit şi cu mintea limpede a înţeles asta. Dar Fedoplatonul şi-a făcut o manieră de lucru din a schimba subiectul imediat ce îi demonstrezi că bate cîmpii, pentru că orgoliul nu-l lasă să-şi recunoască greşeala. Aşa şi acum: vorbeam despre creştinismul mişcării legionare, dar a deviat discuţia spre fascismul legionarilor.

De fapt, Fedoplatonul nici nu este interesat de creştinismul sau necreştinismul legionarilor, ci se foloseşte de o pretinsă dezbatere „teologico-politică” pentru a pune sub semnul legionarismului orice om sau grupare de dreapta care nu i se subordonează (măcar că nimic nu-l îndreptăţeşte să subordoneze nici un cîrd de gîşte). Exact cum făceau şi comuniştii: au băgat în puşcărie mii de oameni sub eticheta de „legionar” (culpabilă, în regim) deşi aceia n-aveau nimic de-a face cu legionarismul, ba unii erau chiar adversari ai legionarilor, dar tot cu orientare de dreapta. Astăzi a revenit moda înfierărilor antifasciste, deci antilegionare în accepţiunea unora, aşa că eticheta de legionar poate sluji din nou în asasinatul moral.

De altfel, ultimele texte ale Fedoplatonului mustesc de limbajul „istoricilor” comunişti. Citiţi-le, în paralel cu scrierile lui Mihai Roller şi Valter Roman, de exemplu, ca să vă convingeţi. Iată doar cîteva pasaje de ajutor: „Garda de Fier era un partid fascist, atît din punct de vedere programatic, cît şi organizatoric. În interior, Garda de Fier cerea crearea statului fascist prin distrugerea formei de guvernămînt parlamentar şi desfiinţarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. [...] De la înfiinţarea ei şi pînă după lichidarea guvernului legionar în 1941, drumul Gărzii de Fier a fost presărat cu crime şi jafuri...” – Mihai Roller, în Istoria R.P.R., Editura de Stat şi Pedagogică, 1952, p. 639. Şi: „Ideologia mişcării legionare a constituit, după cum se ştie, un conglomerat de concepţii confuze şi contradictorii, aproape fără excepţie negative şi retrograde, un amestec înfiorător de primitivism şi obscurantism, de idei iraţionaliste şi mistice-religioase. Nu lipseau din acest arsenal eclectic nici unele reziduri ale ideologiei feudale, nici nostalgia atemporală şi anistorică după un trecut arhaic, mistificat. Un loc central l-a ocupat propagarea drept crez politic, social şi ideologic a naţionalismului exacerbat, a şovinismului şi rasismului” – Valter Roman, în Împotriva fascismului, Editura Politică, 1971, p. 11.

Bun, şi dacă, prin osîrdia Fedoplantonului şi a celor asemeni lui, ar fi eliminaţi din viaţa publică şi din Biserică „fasciştii” de azi, care mai fac cîte ceva pentru resurecţia moral-spirituală a românilor, ce am pune în loc? Răspunsul e simplu: o utopie – „România profundă”! Adică o Românie imaginară, în faţa icoanei căreia trebuie să te smereşti şi să aştepţi înlemnit un miracol. Să nu care cumva să cauţi soluţii – atît de dispreţuite de metafizicul Fedoplaton – sau să întreprinzi ceva, că sperii duhul. Lovit de cataplexie dinaintea „României profunde”, Fedoplatonul mai are slobodă doar gura, ca să se certe cu toţi cei de altă părere, inclusiv cu vechii părtaşi la pictarea acestei icoane. Fedoplatonul este necruţător, pentru că se consideră alesul, cu un rol mesianic, deţinătorul Adevărului şi paznicul acestei icoane de pe uşile Raiului.

Revenind la motivul postării de faţă, voi cita cîţiva istorici, cu o bună reputaţie, care susţin că legionarismul e altceva decît fascismul sau nazismul. Desigur, sînt şi istorici cu renume care afirmă contrariul. De aceea am spus că istoricii încă nu au ajuns la un acord asupra caracterului fascist al legionarismului.

Şi cu asta, basta! Pentru mine, Fedoplatonul nu mai există, cum nici Roller sau Roman.

„Garda de Fier este adesea clasată pe aceeaşi linie cu fascismul şi naţional-socialismul, dar ea n-a fost nicidecum o copie a acestor două mişcări politice, ci a crescut din propriile rădăcini. Ea nu avea nicidecum de a face cu numeroase copii ale fascismului şi naţional-socialismului ivite în alte ţări şi nu putea fi pur şi simplu comparată cu ceea ce s-a produs, în vremea ei, în Italia sau Germania. Categoriile politice din Europa Centrală sau de Vest nu i se potrivesc. Ea nu era totalitară, ci autoritară, ceea ce este cu totul altceva; nu era agresiv-naţionalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi pe tărîmul cultural; nu era de extremă dreaptă în sensul unei politici reacţionare sau chiar de susţinere a capitalismului, ci era social-reformatoare, ea nu se întemeia, ca fascismul şi naţional-socialismul, pe mica burghezie, pe funcţionărimea şi pe moşierii de după cel de al doilea război mondial, ci înainte de toate pe ţărănimea română şi pe tineretul intelectual, pe studenţime. Mai mult decît orice, ea se deosebea de mişcările care guvernau Italia sau Germania, printr-o religiozitate creştină, aproape de misticism” – Walter Hagen, în Die geheime Front. Ortganisation, Personen und Aktionen des deutschen Geheimdienstes, Linz-Wien, 1950.

„La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă dreaptă a fost mişcarea legionară. Dat fiind că şi astăzi ideologia acestei mişcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mişcarea legionară. Şi e foarte greu de explicat. Mai întâi, să nu credeţi, cum spun adversarii mişcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu” – Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas, 2002, p. 214.

„Trebuie spus de la început că revoluţia legionară este o revoluţie tipică a românilor. În raport cu Fascismul şi Naţional-socialismul, revoluţia legionară prezintă caractere cu totul speciale. […]…revoluţia legionară prezintă aspectul unei restituiri a omului către om în sensul cel mai complet al cuvântului” – Alfonso Panini Finotti, în Da Codreanu a Antonescu, România di ieri e di oggi, Verona, 1941, pp. 92 şi 106.

“Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. În afară de multe idei comune – în special aversiunea hotărîtă împotriva bolşevismului – erau deosebiri fundamentale faţă de naţional-socialismul din Germania, cu care Mişcarea Legionară a fost adesea asemuită. Diferit era în primul rînd caracterul profund creştin al Mişcării româneşti. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic” – Andreas Hillgruber, în Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954.

„Garda de Fier nu e o ligă, şi încă mai puţin un partid. Ea nu seamănă întru nimic cu exemplele de organizaţii politice franceze sau străine pe care le oferă istoria contemporană: este o mişcare absolut originală, ţelul ei primordial şi raţiunea ei de a exista fiind înălţarea spirituală şi morală a omului, crearea unui om nou, în ruptură cu omul democratic actual, care e individualist şi egoist” – Paul Giraud, în Codreanu et la Garde de Fer, Paris, 1940.

„Faptul că modelul doctrinar relevat de fascism şi naţional-socialism a rezonat cu o anumită intensitate în ideologia legionară, nu înseamnă că legionarismul a fost influenţat fundamental de fascism sau nazism. Dimpotrivă, spiritul românismului-creştin – ca bază doctrinară – şi componenta etnico-religioasă reflectată în cadrul manifestărilor legionare sînt aspecte de «inegalabilă originalitate», în opinia lui Mircea Eliade, şi relevă deci o notă discordantă în raport cu fascismul şi naţional-socialismul – Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Tipo Moldova, Iaşi, 2009, p. 407.

„În cazul legionarismului se poate vorbi de redefinirea unei identităţi a naţionalismului care porneşte psihologic din «interiorul» său pentru a se transpune în planul istoric imediat. Omul nou legionar este, în fapt, omul creştin... [...] Anticomunismul şi antipoliticianismul au fost «polii» de referinţă ai naţionalismului profesat cu atîta pasiune de către legionari... [...] Un observator atent ar putea admite însă că, atît la nivelul principiilor diriguitoare, cît şi în ceea ce priveşte selecţionarea elementelor, operau mai mult criterii morale decît politice. [...] Un istoric atent ce îşi respectă profesiunea are obligaţia de a sesiza infinitele forme de inserare ale unui crez ideologic (indiferent de structura sa) în toate compartimentele vieţii sociale. În acest sens, factorul doctrinar împreună cu pragmatismul politic se «armonizează» cu latura spirituală, oferind nebănuite căi de înţelegere a fenomenului, în ansamblul său. Astfel, naţionalismul ca doctrină tradiţionalistă nu ne apare modificat complementamente în analiza «crezului» legionar. Detaliile sînt ale epocii, dar, dacă luăm spre pildă drept termen de comparaţie epoca lui Eminescu, surprindem consideraţii şi resentimente în însemnată măsură identice. [...] Legionarismul a accentuat, poate, linii spirituale deja trasate” – Cristian Sandache, în Radiografia Dreptei Româneşti,  pp. 224, 228, 230.

Cu alte cuvinte, legionarii n-au fost fascişti, ci naţionalişti români autentici, care au împrumutat cîte ceva din moda vremii, dar esenţa au păstrat-o. Sau au fost fascişti, dar atunci şi naţionaliştii din vremea lui Eminescu, cu poetul naţional în frunte, au fost fascişti înainte să existe fascism.

„Mircea Eliade considera că legionarismul se deosebea în mod fundamental de toate ideologiile (el le numea generic «revoluţii») care modificaseră în mod esenţial fizionomia politico-socială a statelor. În opinia sa, comunismul ar fi reprezentat o revoluţie concepută în numele luptei de clasă şi al primatului economic; fascismul ar fi avut drept principiu dominant atotputernicia statului, iar hitlerismul-supremaţia rasei. Singură, Mişcarea Legionară «s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc».

Era o figură de stil demnă de un iluminat, ori mai curând de un poet şi nu de un om de ştiinţă – aşa cum însuşi Eliade se considera, în ciuda polivalenţei sale intelectuale...

Şi cu toate acestea, deosebirile pe care el le făcea între diferitele «isme» existente erau corecte, iar asimilarea legionarismului fie naţional-socialismului, fie fascismului, nu mai este făcută astăzi decât de necunoscătorii fenomenului ori, de persoane care slujesc interese străine analizei istorice” – Cristian Sandache, în Partidul „Totul pentru Ţară” în alegerile parlamentare din 1937, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010, p. 164.

Pînă şi istoricii care susţin că legionarismul are caracter fascist recunosc că nu e chiar fascism, ci un fel de fascism, particular.

“Mişcarea Legionară nu  fost niciodată o transpunere întocmai a modelelor fasciste străine” – Francisco Veiga, în Istoria Gărzii de Fier. 1919 – 1941. Mistica ultranaţionalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 163.

“Căpitanul a pus întotdeauna accent pe tradiţia naţională, românească, pe stilul specific al Legiunii şi pe celelalte aspecte – în special spirituale – care o diferenţiau de alte mişcări înrudite” – Eugen Weber, Varieties of Fascism: Doctrines of Revolution in the Twentieth Century, 1964, Editura Van Nostrad Reinold, Londra, p. 96.

Criteriul Adevărului

de Bogdan Munteanu

„Dacă toate documentele şi declaraţiile legionare ar avea un conţinut creştin cu excepţia unuia singur, tot ar fi destul pentru a pune creştinismul Legiunii sub semnul întrebării.” (Gh. Fedorovici)

Iată semnul sub care se duce pseudo-cruciada sub flamura d-lor Fedorovici-Platon-Racu la adresa aşa-numitei “erezii legionare”! Citatul de mai sus este de o elocvenţă rară şi dă măsura deplină asupra criteriilor de judecată cu care operează aceşti oameni constituiţi într-un sinod ad-hoc al unei treimi “conservatoare”.

Demersul lor ar avea poate o anumită îndreptăţire dacă ar viza o grupare care, pe lângă acel singur document „necreştin“, fie şi-ar autoproclama undeva, într-un singur rând, atribute ecleziastice şi soteriologice la modul “tare”, ontologic (iar nu prin analogiile deduse de dl. Platon)  fie în cazul în care ar constitui un pericol real la adresa Bisericii.

Prima condiţie evident că nu e îndeplinită, iar a doua este o aberaţie demontată prin atâtea şi atâtea exemple de creştinism autentic în rândurile legionarilor. Chiar admiţând pentru moment că această argumentaţie empirică nu demonstrează “creştinismul” la nivel de doctrină, ea demonstrează cu prisosinţă că mediul legionar nu a fost unul funciar anti-creştin, din moment ce din el au făcut parte asemenea oameni.

În aceste condiţii este perfect legitimă întrebarea dacă nu cumva judecata celor ce şi-au pus în gând să cuantifice măsura creştinismului unei întregi generaţii de români merge prea departe, substituindu-se trufaş singurei instanţe care este valabilă pe acest plan: cea divină.

Pentru dl. Fedorovici fie şi un singur rând "necreştin" (şi se pot găsi destule) înseamnă anatema. Oare aceasta să fie măsura cu care judecă Dumnezeu? Acesta să fie criteriul Adevărului? Pentru mine, aşa cum înţeleg eu credinţa, poate fi considerat creştin oricine mărturiseşte sau pune la inimă rânduri precum acestea:

„De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji încă de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare ... «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa», e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul Său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acţiunea noastră a tânjit. (…) Vrem să construim deci (şi, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.”

(Ion Moţa – “La icoană”)

Măsura lui Dumnezeu e mai degrabă alta decât cea doctă a teologilor noştri. E suficient un singur loc, unul singur, în care să … mărturiseşti Adevărul din toată inima şi din tot cugetul! Şi, dacă nu te-ai lepădat de această mărturie, indiferent câte păcate aduni pe parcurs (şi nu se poate să nu aduni), tot ... creştin te numeşti şi poţi nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

Desigur, „realitatea empirică” a Legiunii nu se încadrează perfect în criteriul din scrierea plină de idealism a lui Moţa. Dar iată şi o opinie teologică despre prezenţa Adevărului în ... Biserică:

“De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Voi reveni mai încolo cu acest citat pus în întregul său context.  Dar ce pretenţii de natură puritană să mai avem atunci de la orice fel de organizaţie omenească, indiferent care ar fi aceasta, dacă până şi Biserica poate fi asociată cu „neadevărul” izvorât din păcat? Să fie însă natura Adevărului una legalistă şi teoretică? Sau ţine ea mai degrabă de starea de dragoste jertfelnică?

“Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura creştinătăţii noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror reglemente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră omenească carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti, şi transformându-ne în rană vie (de „soare şi sânge”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi deadreptul în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini.

Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.”

(Ion Moţa – “Măsura creştinătăţii noastre”)

Ce zic “teologii” noştri de azi am văzut. Numai că autenticitatea unuia ca Moţa se apropie mult mai mult de adevărul viu al teologilor adevăraţi, cu statură duhovnicească, decât o fac „operele complete“ ale celor sus-numiţi. Există o echivalenţă între adevăr şi sfinţenie.  Adevărul nu se declamă, adevărul se trăieşte:

“Cine a gustat adevărul, nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a învăţat încă adevărul aşa cum este el; când îl va fi învăţat cu adevărat, atunci va înceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt motiv de tulburare şi ridicare a vocii, căci acolo unde sălăşluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea”. (Sf. Isaac Sirul)

Un consens asupra  acestei  noţiuni de aflare în “Adevăr” s-ar putea realiza în jurul concepţiei Sf. Siluan Athonitul, aşa cum o relatează ucenicul său, Arhim. Sofronie Saharov:

“Nu cunosc pe nimeni care să fi afirmat atât de categoric, cu atâta convingere sau, mai bine zis, cu atâta cunoaştere cu adevărat apostolică, că iubirea pentru vrăjmaşi este singurul criteriu sigur al adevărului, şi acest lucru nu numai într-un sens soteriologic, şi anume cu referire la sfera vieţii duhovniceşti şi morale în care omul îşi poate găsi mântuirea, dar şi pe plan dogmatic, cel al reprezentărilor intelectuale privitoare la Misterul suprem.

Până astăzi lumea întreagă e în căutarea criteriului adevărului. Pentru credincios acest criteriu e Biserica, pentru că Ea este «stâlpul şi temelia Adevărului» (1 Tim 3,15) în virtutea legăturii ontologice cu Capul ei, Hristos, al cărui Trup este (Col 1,18), precum şi în virtutea prezenţei lucrării neîncetate în ea a Duhului Sfânt, potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Dar experienţa istorică a demonstrat insuficienta claritate a acestui criteriu, căci nu numai singura Biserică adevărată, dar şi alte «biserici» se numesc Biserică, şi nu există un semn exterior care să ne îngăduie să distingem în mod incontestabil unde anume e adevărata Biserică. Din contră, criteriul indicat de stareţul Siluan poate fi numit universal, căci, datorită controlului exercitat de conştiinţă asupra manifestărilor psihologice al vieţii noastre duhovniceşti, acest criteriu dă fiecăruia nu numai posibilitatea de a preciza starea duhovnicească în care se găseşte, cu alte cuvinte de a şti dacă înaintea lui Dumnezeu calea pe care o urmăm fiecare în parte este adevărată sau falsă, ci şi de a deosebi învăţătura Bisericii adevărate de orice lucru străin sau deformat ce i s-a putut adăuga. (...) Biserica adevărată păstrează mereu intactă învăţătura lui Hristos, dar cei ce se socotesc membri ai Bisericii, şi chiar cei care vorbesc în numele ei, nu înţeleg toţi această învăţătură, fiindcă porţile iubirii sale sunt larg deschise oricărui om, indiferent de nivelul său duhovnicesc, cu condiţia de a mărturisi credinţa şi de a avea intenţia de a se mântui. De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei. Tocmai în aceste cazuri e preţios criteriul indicat de stareţ, fiindcă el ne permite să detectăm prezenţa unei voinţe străine de Dumnezeu «Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască» (1 Tim 2, 1-6). (...) A iubi cu o iubire compătimitoare pe vrăjmaşi e cu neputinţă în afara singurului Dumnezeu adevărat, spunea stareţul. Purtătorul unei asemenea iubiri e părtaş al Vieţii Veşnice şi are în sufletul său o mărturie neîndoielnică. E sălaşul Duhului Sfânt, şi în Duhul sfânt cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; Îi cunoaşte cu o cunoaştere autentică şi făcătoare de viaţă; în Duhul Sfânt, e fratele şi prietenul lui Hristos, e fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Raportat la acest criteriu suprem trebuie să-mi mărturisesc neputinţa. Eu unul nu pot pretinde că mă situez în Adevăr. Dar ochii sufleteşti îmi sunt deschişi şi văd limpede. Văd printre altele că Adevărul nu se află în încrâncenarea neiubitoare a celor care ne atacă cu o frenezie iconoclastă, pretinzând criteriul lor personal drept măsura tuturor lucrurilor. Dar mai văd şi exemplele legionarilor întemniţaţi care au murit sau au trăit în acest Adevăr înţeles ca cea mai deplină iubire de vrăjmaşi, de la Valeriu Gafencu la Dumitru Bordeianu, acest mărturisitor din infernul Piteştilor, pe care îmi permit să-l citez în cele ce urmează:

„Experienţa mea din timpul demascărilor şi din toţi anii de detenţie mă îndreptăţeşte să afirm că cel mai odios criminal, ticălos şi păcătos, dacă-şi recunoaşte greşeala, se căieşte sincer şi cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Aceasta este taina de nepătruns a creştinismului, a dragostei şi milei lui Dumnezeu, şi motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă şi păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Piteşti şi la Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni.  (…) Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilinţă şi căinţă, de ce să nu-şi fi mântuit şi el sufletul în ultima clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? (…) Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toţi oamenii pot fi mântuiţi.

Cititorul îşi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să-i spun că şi el îşi este sieşi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au acţionat direct asupra mea, şi nici pe cei ce m-au judecat şi condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»”

(Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Las la latitudinea celor care citesc aceste rânduri – sau care au citit chiar întreaga carte – să aprecieze cine se află mai aproape de Adevăr: legionarul Bordeianu sau teologii cu bloguri din zilele noastre? Mai mult, dacă despre iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru mântuirea acestora aflăm de la mulţi părinţi ai Bisericii, rândurile următoare, tot ale legionarului Bordeianu, descriu încercări şi stări de conştiinţă unice în felul lor şi care ar merita puse la loc de cinste în Patericul închisorilor. Ele denotă  o tensiune existenţială cutremurătoare, rezolvată numai prin puterea profundă şi atotcuprinzătoare a dragostei izvorâte din Adevărul trăit. E vorba de iubirea la adresa fratelui căruia, silit de zbirii reeducării, îi faci în acelaşi timp şi răul:

“Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins şi zguduit de un sentiment căruia, nici atunci şi nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simţit cum toată fiinţa mea era stăpânită de o dragoste fără hotar faţă de acel om, deşi, în locul sincerităţii şi încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul şi suferinţa.

Cum aş putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-I iubim pe vrăjmaşii noştri, şi asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia şi ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi, şi de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam şi cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!”

(Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Iubite cititor, îndrăznesc să formulez la final un criteriu de judecată situat la exact la antipodul celui care stă în capul acestor rânduri: dacă vei găsi la legionari un singur exemplu, numai unul, din care reiese că acel om a trăit în Adevărul viu al lui Hristos prin criteriul suprem al dragostei atotcuprinzătoare, atunci să ştii că acel om nu a fost singur. Fire nevăzute îl leagă de toţi camarazii săi de crez şi suferinţă. Îl leagă atât de cei din vremea lui cât şi de cei din vremea noastră. Dragostea şi Adevărul trăite de un singur om – şi au fost mulţi, nu doar unul – se propagă prin unde tainice în sufletele tuturor celor care stau deschise şi curate, arătând prin puterea lor pilduitoare care este calea de urmat pentru fiecare.

Dragostea şi Adevărul au fost prezente printre legionari şi au fost mulţi, foarte mulţi care s-au hrănit sufleteşte din ele. O singură mărturie autentică, numai una, ajunge, pentru a vădi care sunt de fapt reperele acestor oameni veşnic incomozi pentru cei care nu au ştiut sau nu au vrut să-i înţeleagă.

Iubite cititor, te întreb, ca să poţi desluşi mai bine: vezi undeva vreo urmă de dragoste şi de adevăr în rândurile pretenţioase prin care le sunt hulite jertfele şi suferinţa?

Poţi să-ţi păstrezi concluzia pentru tine. Eu nu mai am nimic de adăugat la mărturisirea de mai sus.

Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta

Textul de mai jos va apărea în numărul pe martie al revistei Rost, care va ieşi de sub tipar săptămîna viitoare. L-am postat şi aici, ca să fiu mai aproape de evenimentul care a iscat disputa. Dacă ar fi fost doar atacurile stîngii, aşa de străveziu colorate ideologic şi de ilare, aş fi trecut peste, cu umor, cum am şi încercat. Însă, cîţiva oameni de dreapta au abordat o chestiune care ţine de esenţa legionarismului, fibra creştină, şi de felul în care se raportează Biserica la legionari din acest punct de vedere. Or aceste probleme trebuie lămurite pentru cei care chiar caută adevărul.
___________________________________

Episodul de la Petru Vodă în care un grup de maici i-a cîntat părintelui Iustin Pârvu un imn legionar de ziua sa[1] a declanşat o nouă dezbatere despre raportul dintre Biserică şi Mişcarea Legionară. Stîngiştii au găsit pretextul ca, prin generalizare, să încerce compromiterea ortodoxiei şi să incrimineze sentimentul naţional. Anumiţi oameni declaraţi de dreapta au folosit prilejul pentru a se delimita de legionarism de pe poziţii creştine. În efortul lor, dreptacii se întîlnesc cu stîngiştii, cînd susţin că Biserica este ideologizată şi, prin urmare, trebuie curăţată de legionarism. Concluziile sînt greşite, pentru că premizele sînt false.

Claudiu Târziu

Cîţiva jurnalişti şi publicişti au susţinut acuzaţia unui domn, Marco Maximilian Katz – altminteri amestecat în afaceri cu iz penal –, lider al unui fantomatic Centru pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, precum că într-o mănăstire ortodoxă se face propagandă legionară şi că asta e un act de antisemitism. Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Iaşiului, în subordinea canonică a căreia se află mănăstirile Petru Vodă şi Paltin, au fost somate să ia măsuri. Pe bună dreptate, Patriarhia a arătat că Arhiepiscopia Iaşiului are autonomie şi e singura îndreptăţită să se pronunţe. Arhiepiscopia Iaşiului a dat un răspuns duhovnicesc, dar, spre nemulţumirea pîrîşilor, n-a promis vreo anchetă disciplinară[2]. Nu era cazul. Întîmplarea s-a petrecut într-un cadru privat, deci nu a fost montată pentru a propaga un crez politic, şi numai prin indiscreţia unui participant a devenit publică. Mai limpede, nu s-a cîntat „Sfîntă tinereţe legionară” în biserică, după Sfînta Liturghie, şi nici în vreun marş al măicuţelor asupra Capitalei.

Atitudinea ierarhiei bisericeşti i-a aţîţat pe adversarii BOR din afara şi dinlăuntrul său, care au revenit cu noi acuzaţii: Biserica este infestată de legionari, care i-au şi imprimat un fundamentalism etnico-religios condamnabil[3]. Cu alte cuvinte, dacă eşti ortodox autentic, respingi ecumenismul sincretist, nu tolerezi păcatul (de exemplu, nu închizi ochii la propaganda homosexualităţii), protestezi împotriva iniţiativelor guvernului pentru instituirea controlului absolut asupra persoanei, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale fireşti (în cazul actelor de identitate biometrice) şi te mai pune păcatul să-ţi iubeşti şi neamul, atunci eşti legionar. Adică  fascist sau, dacă vreţi mai elaborat, antisemit, eugenist, progromist, terorist şi, în ultimă instanţă, necreştin. Aici, criticii de stînga ai Bisericii se întîlnesc cu unii de dreapta[4].

Soluţia care se impune în subtext este ca Biserica să se curăţe de legionari şi să se vindece de fundamentalism.

Primo: legionarii sau filo-legionarii nu sînt majoritari în Biserică, aşa cum s-ar putea înţelege, şi nici măcar prea vizibili. De altfel, sînt cunoscuţi şi alţi duhovnici foşti legionari, bunăoară părintele Arsenie Papacioc şi părintele Adrian Făgeţeanu, ca să-i numesc doar pe cei mai mari, care n-au fost niciodată surprinşi în vreo manifestare legionară, de vreo şapte decenii încoace. Dar aceştia sînt într-adevăr fundamentalişti: nu se abat o iotă de la Scriptură şi de la Tradiţia creştin-ortodoxă.

Dacă legionarii ar fi majoritari în Biserică, am auzi mai des vorbindu-se despre ei, ar fi putut imprima o atitudine generală, în speţă fundamentalistă, Bisericii, şi probabil că ar fi fost reprezentaţi în Parlament. Aşa, puţini şi cuminţi cum sînt, sînt invocaţi drept bau-bau de adversarii Bisericii sau pentru răfuieli în Biserică.

Desigur, există şi unele lucruri „stranii şi descumpănitoare”[5] care se petrec la Petru Vodă, în ultimii ani, şi care trebuie analizate şi rezolvate, dar ele nu pot fi extrapolate, fără nici un temei, la nivelul întregii ortodoxii româneşti şi nici măcar la cel al întregii obşti din Munţii Neamţului.

Secundo: nu numai (filo-)legionarii sînt fundamentalişti, în sensul trăirii fundamentelor ortodoxiei. Cunoaştem cu toţii o mulţime de exemple de mireni, monahi îmbunătăţiţi şi preoţi vestiţi – fie ei călugări sau parohi – care dau dovadă de un bun fundamentalism.

Tertio: istoricii de mare calibru care s-au ocupat de Mişcarea Legionară nu au căzut de acord asupra caracterului ei fascist. Ar fi oţios să mă apuc să lămuresc eu chestiunea, în cîteva rînduri. Cert este că între legionarism şi fascism sau nazism (asimilat fascismului) există o diferenţă fundamentală: credinţa în Dumnezeu. Fascismul este bazat pe mistica statului, nazismul – pe mistica rasei, iar legionarismul pe creştinism.

O altă deosebire foarte importantă, care izvorăşte din prima: anticomunismul legionar, care era motivat nu doar politic şi patriotic, ci şi teologic. Fascismul şi nazismul au sorginte şi ambiţii socialiste (începînd cu viziunea secularistă şi pînă la naţionalizări şi controlul absolut al statului asupra persoanei), pe cînd legionarismul a fost o mişcare de tip conservator, adică de dreapta, cultivînd şi apărînd primatul spiritual, principiul monarhic, ideea naţională, tradiţia, familia, proprietatea (fără de care nu există libertate – spunea Petre Ţuţea). Nu degeaba în această mişcare au intrat şi o pleiadă de aristocraţi şi moşieri, alături de spuma intelectualităţii vremii, mulţime de studenţi, ţărani şi muncitori.

Legat de caracterul creştin şi conservator al legionarismului, ajungem şi la ce-i doare mai mult pe criticii de dreapta. Aceştia atacă legionarismul la esenţă şi susţin că nu există nici o compatibilitate între creştinism şi legionarism[6]. Drept care Biserica trebuie să se lepede de legionarii creştini, dacă aceştia nu s-au dezis de Legiune[7], şi să condamne Mişcarea Legionară – chiar dacă e „moartă şi îngropată”[8] –, din care nu mai poate fi recuperat nimic[9]. Locul astfel lăsat liber ar putea fi ocupat de autenticii conservatori[10]. Cei trei preopinenţi ai mei (care erau doi: d-l Mircea Platon) se îndoiesc însă că Sinodul va face ceva în acest sens, căci de ce s-ar debarasa de legionari, dacă nu s-a scuturat de comunişti?[11]

Aşadar, acum legionarilor li se neagă şi fibra creştină. După ce „reeducatorii” din anii ’50, de la Piteşti, de la Gherla şi din alte temniţe comuniste, au încercat să-L scoată pe Hristos din sufletele legionarilor prin tortură, acum noii „educatori” ai naţiei afirmă că Hristos nici n-a fost vreodată în sufletele legionarilor!

Dacă mergem la scrierile considerate doctrinare ale Legiunii, semnate ce C. Z. Codreanu, I. Moţa, I. Banea, Gh. Istrate, am zice că Mişcarea a fost una creştină[12] . La fel, dacă parcurgem scrierile unor minţi strălucite martore ale fenomenului, iar unele implicate în el: Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, N. Steinhardt. Al. Paleologu, Gheorghe Racoveanu, pr. Ilie Imbrescu şi încă mulţi alţii[13].

Mi se va replica probabil că în teorie legionarii erau creştini, dar cu practica stăteau mai rău. Ba poate mi se va spune şi că legionarii au devenit cu adevărat creştini numai în puşcăriile comuniste.

Avem însă şi aici o abundentă literatură ştiinţifică şi memorialistică din care reiese că legionarii frecventau slujbele religioase, că îşi ajutau aproapele prin tabere de muncă organizate special pentru construirea de case nevoiaşilor, cantine şi cămine sociale, poduri etc., că la Mişcare au aderat foarte mulţi preoţi şi călugări ş. a. Faptul că din cei 2200 de preoţi ortodocşi închişi de comunişti – cifră documentată pînă în prezent – covîrşitoarea majoritate erau legionari trebuie să ne spună ceva despre creştinismul Mişcării. Numărul de faţă al revistei ROST îi este dedicat părintelui Florea Mureşanu, ucis în temniţă de comunişti, după ce a ridicat un schit fără aprobare. A fost legionar şi nu s-a dezis de Mişcare pînă în ultima clipă. Nu e o excepţie. O fi el creştin, în opinia d-lor Racu şi Fedorovici? Or fi creştini alţi martiri ortodocşi din timpul comunismului, ca maica Mihaela Iordache sau Valeriu Gafencu, legionari pînă la moarte şi ei, şi consideraţi sfinţi încă fiind în viaţă? Or mai fi creştini marii noştri duhovnici Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu, care niciodată nu s-au „pocăit” de trecutul legionar? Mai au ei vreo şansă la mîntuire, sau numai noii „conservatori”?

Oare nu cumva puşcăriile comuniste s-au umplut de mucenici şi de sfinţi pentru că aceştia fuseseră pregătiţi pentru suferinţă şi jertfă în cuiburile Mişcării?[14] Ce altă grupare politică a mai dat atîta cantitate de jertfă? O jertfă asumată[15].

Că legionarii au şi greşit, e sigur, dar ce lucrare omenească este fără de greşeală? Măcar ei şi-au ispăşit erorile şi vărsările de sînge.

D-l Al. Racu afirmă că, dacă îi judecăm cu măsura Bibliei, singura valabilă acum ca şi în urmă cu 70 sau cu 700 de ani, legionarii ies prost. Poate că da, dar asta nu înseamnă că nu au fost creştini. Chiar şi atunci cînd au recurs la violenţă extremă, pentru că au făcut-o considerîndu-se într-un război sau în legitimă apărare, au vrut să apere fiinţa neamului şi au ripostat la terorismul de stat. Din acest punct de vedere, teologul Gheorghe Racoveanu şi Mitropolitul Athanasie Mironescu ne spun că Biserica îi iartă pe cei „necuraţi cu mîinile”, care ucid în război sau în legitimă apărare[16]. Şi dacă n-ar fi aşa, am avea o istorie de criminali şi de domnitori daţi anatemei, în frunte cu Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Este interesant cum unii dreptaci îi admiră pe luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă din munţi din anii ’50 – majoritatea legionari – şi cum în acelaşi timp îi condamnă pe legionarii care au scos pistoalele împotriva autorităţilor care îi ucideau fără vină şi fără judecată, doar pentru a-i opri să ajungă la guvernare în anii ’30.

Ajuns aici, trebuie să remarc o nouă asemănare între stîngişti şi aceşti pretinşi „conservatori”: dubla măsură. În vreme ce primii pot justifica la nesfîrşit crimele comunismului, dar n-au nici o înţelegere pentru accidentele sîngeroase la care au fost împinşi legionarii[17], ultimii condamnă şi ei asasinatele legionare ignorînd cu bună ştiinţă faptul că acestea au fost provocate de uciderile sistematice la care au fost supuşi de „democraţii” liberali şi ţărănişti aflaţi la putere – cărora evident le găsesc scuze. Pentru stîngişti comunismul e o idee bună, dar aplicată greşit. Pentru „conservatori”, ţărăniştii şi liberalii sînt reprezentanţii tradiţiei naţionale şi creştine de la care ar trebui să se revendice o nouă dreaptă. Şi din acest punct de vedere, devine oarecum logic faptul că se străduiesc să pună legionarismul pe acelaşi plan cu comunismul. 

Aceasta este găselniţa de ultimă oră a domnilor care se consideră singurii conservatori adevăraţi, delimitarea de legionarism prin asemuirea lui cu comunismul. La fel cum oamenii de stînga spun că regimul comunist al lui Ceauşescu a fost fascism. Deci, prin deturnarea adevărului.

În sfîrşit, se mai întîlnesc într-un punct stîngiştii şi dreptacii despre care am tot făcut vorbire: îi presupun (filo-, cripto-, neo-)legionari pe toţi cei ce încearcă să fie obiectivi faţă de legionarism[18].

Aşa încît mie unuia conservatorismul acestor dreptaci îmi pare că aduce foarte mult cu cel al „conservatorilor” lui Dan Voiculescu.

Închei, asigurîndu-vă că acest articol nu are o miză ideologică sau partinică. Nu cred în posibilitatea repetării fenomenului legionar. Dar cred în nevoia de a restaura adevărul – pe care altminteri preopinenţii „conservatori” susţin că-l slujesc cu orice preţ, dar în fapt îl amputează pentru a încăpea în tiparul prejudecăţilor şi al fricilor lor de dată recentă.

---

[1] Pe 10 februarie, Arhimandritul Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă (jud. Neamţ), a împlinit 92 de ani. În tinereţea sa venerabilul duhovnic a fost legionar, motiv pentru care, de altfel, a suferit 17 ani de închisoare, sub regimul comunist. Măicuţele de la Mănăstirea Paltin – ctitorie tot a bătrînului duhovnic, aflată în apropierea Mănăstirii Petru Vodă – au vrut să-i facă o bucurie părintelui Iustin şi i-au cîntat, în chilia sa, printre altele, şi Sfîntă tinereţe legionară. La scurt timp, unul dintre participanţi, stupid sau provocator, a postat înregistrarea video a momentului pe internet, ceea ce a stîrnit un scandal mediatic.

[2] „Mandatul primit de Biserică de la întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15), este acela de a cunoaşte, a trăi şi a mărturisi adevărul Evangheliei. Astfel, misiunea clerului şi a celor care fac parte din cinul monahal este aceea de a pune în lucrare această întreită responsabilitate. Nu se cuvine, aşadar, să se recurgă la mesaje sau simboluri menite a promova ideologii politice – indiferent de natura acestora – în cadrul unităţilor bisericeşti (parohii sau mănăstiri)” – din comunicatul de presă difuzat pe Agerpres, la 22 febr. a. c. (Sublinierile mele, ca peste tot în note – C. T.)

[3] De pildă: „Ce s-a întîmplat recent la mănăstirea lui Iustin Pârvu nu este şi nu trebuie interpretat ca un «incident». Aniversarea cu parfum legionar a călugărului este doar expresia cea mai stridentă a unui fundamentalism ce caracterizează o parte deloc de neglijat a clerului şi a laicilor practicanţi din BOR. […] După ce l-a «girat» de două ori, patriarhul nu ar fi fost, aşadar, consecvent cu sine însuşi dacă l-ar fi apostrofat acum pe bătrînul fost legionar şi fost deţinut politic în închisorile comuniste. În al doilea rînd, o atitudine tranşantă ar fi prezentat riscul de a stîrni «sminteală» în Biserică. Patriarhul îşi cunoaşte foarte bine «turma». Ştie că nu sînt puţini cei care ar fi în stare să cînte din toţi rărunchii «Sfîntă tinereţe legionară», pe care astfel i-ar putea pierde. […] Fundamentalismul nu va dispărea însă din BOR odată cu foştii legionari. Ca o boală ruşinoasă, acesta s-a trasmis deja la mulţi din tînăra generaţie. Asta poate şi pentru că BOR a condamnat masoneria, în perioada interbelică, dar niciodată legionarismul” – Mirela Corlăţan, “Oaza verde de la Petru Vodă”, Evenimentul zilei, 23 febr. 2011.

Sau mai subtila aserţiune a sociologului Mirel Bănică: “A existat o legătură între Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Legionară? Răspunsul e unanim şi simplu: da, a existat în anii '30. […] Marea problemă nu este gradul de colaborare dintre Mişcarea Legionară şi BOR. Marea problemă este memoria acestei colaborări. Ce a mai rămas din ea după 70 de ani, pentru că memoria lucrează foarte selectiv şi are tendinţa de a uita părţile negre şi de a le scoate la suprafaţă pe cele luminoase” – Mirel Bănică, în dialog cu Vlad Mixich, pe site-ul Hotnews.ro, 22 febr. 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8328108-sociologul-mirel-banica.htm.

[4] În subsolul textului intitulat “Un articol al domnului Gheorghe Fedorovici”, publicat de d-l Alexandru Racu pe blogul său, d-l Mircea Platon scrie: “Deci ML poate fi înţeleasă, dar nu poate fi asumată, ca şi concept, nici măcar ca «etapă depăşită astăzi, dar valabilă atunci». Nu era valabilă nici atunci, era o fundătură, pentru că înhăma Ortodoxia la elanurile fasciste ale epocii.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/, la 1 mart. 2011)

D-l Alexandru Racu are deja o serie de articole şi de intervenţii la rubricile de comentarii pe blogul meu şi al d-lui Răzvan Codrescu care îi marchează obsesia pentru delimitarea de legionarism, cînd de pe poziţii creştine, cînd e pe poziţii antifasciste.

[5] După cum observă d-l Răzvan Codrescu într-un comentariu pe blogul meu: „Oamenii Bisericii, şi mai ales monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, de o sminteală vecină cu erezia.

Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi «încremeniri în proiect») şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. ( la articolul „Un răspuns la scandalul «fasciştii de la Mănăstirea Petru Vodă»”, http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html, din 21 febr. a. c.).

[6] “Păcatul obştii de la Petru Vodă este acela de a crede că legionarismul şi creştinismul sînt compatibile. Păcatul ierarhiei B. O. R., al Sfîntului Sinod mai precis,  este acela de a considera că întîmplarea de la mănăstirea nemţeană poate fi expediată ca o simplă chestiune de jurisdicţie, ca o neregulă locală” – scrie absolventul de Teologie Gh. Fedorovici pe blogul său. Şi mai departe este de acord cu Mirela Corlăţan: “Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului” – Gheoghe Fedorovici, în „Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România”, pe blogul său, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html, la 27 febr. 2011)

D-l Fedorovici deformează intenţionat adevărul: antisemitismul legionarilor, aşa după cum reiese din scrierile şi faptele lor, n-a fost nici religios, nici rasial – ceea ce ar însemna că a fost unul de structură, care ar fi rămas pînă azi la supravieţuitorii Mişcării Legionare sau simpatizanţii ei –, ci unul social – determinat de dominaţia economică şi politică a evreilor în statul român –, deci unul conjunctural şi care nu se mai justifică o dată cu schimbarea contextului. Iar acest tip de antisemitism nu era condamnabil în epocă aşa cum este azi.

[7] “În acest sens, dacă evoluţia de la legionar la sfînt este posibilă şi de dorit (lucru care trebuie repetat în mod insistent), dar cu condiţia pocăinţei reale, canonizarea legionarismului este aberantă” – Alexandru Racu, în “Un articol al domnului Gheorghe Fedorovici”, pe blogul său: http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/, la 1 mart. a. c.

Aberantă este şi afirmaţia că a cerut cineva canonizarea legionarismului. Sînt grupuri de credincioşi care solicită canonizarea unor persoane considerate sfinte, ca Valeriu Gafencu, Ilie Imbrescu, Ilie Lăcătuşu, care au fost legionari, dar mai presus de asta au fost creştini autentici.

[8] Apud Gh. Fedorovici, ibidem.

[9] “Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni.

Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară” – Gh. Fedorovici, ibidem.

[10] “Nu incitarea la rebeliune legionară este problema, ci faptul că legionarismul faultează constant orice articulare teologico-politică creştin ortodoxă în spaţiul românesc” – scrie Al. Racu, răspunzînd unui comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/). Iar d-l Fedorovici, în altă parte, spune că Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu “nu vor reuşi să recupereze legionarismul, dar vor compromite conservatorismul”.

[11] “Din punctul meu de vedere, nu e de mirare că o ierarhie a Bisericii Ortodoxe Române care a refuzat să-şi clarifice legăturile (câte au fost) şi complicităţile (câte au fost) cu regimul comunist, refuză să trateze cu seriozitate, adică din punct de vedere dogmatic şi canonic, tentativele de a instrumentaliza legionar Ortodoxia. Astăzi, problema legăturii B.O. R. cu «legionarii» e problema legăturii B. O. R. cu comuniştii” – Mircea Platon, în „Primăvară, aburi şi «gloanţe», pe http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/, la 1 mart. 2011)

[12] Iată, de pildă, mărturisirea de credinţă făcută de Ionel Moţa chiar la naşterea Legiunii: „De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre... Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, aducătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la icoană... Noi nu facem, şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră, politică... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm, şi în întregime stăpîniţi de ea, o slujim pînă la ultima putere” – Ion I. Moţa, în articolul „La icoană”, din revista Pămîntul strămoşesc, an I, nr, 1, din 1 aug. 1927.

Sau: începuturile Mişcării povestite de Corneliu Z. Codreanu. „Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială: 1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credem în Dumnezeu. Cu cît eram mai încercuiţi şi mai singuri, cu atît preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu... Aceasta ne dădea o tărie invicibilă şi o seninătate luminoasă în faţa tuturor loviturilor” – C. Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, 1999, p. 234)

Sau: „În locul necredinţei şi ateismului masonic, care tinde să înstăpînească domnia iudaismului, negând pe Dumnezeu şi religia Lui, ridicînd la locul de slavă Natura şi drept manifestare a credinţei dumnezeieşti oribila ţopăială din hrubele masonice, generaţia legionară vine cu credinţa în Dumnezeu, ca cea dintîi şi cea mai puternică idee de bază” – Ion Banea, Rînduri către generaţia noastră, 1935.

[13]  „În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă mîntuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” – Mircea Eliade, în „De ce cred în biruinţa legionară”, ziarul Buna Vestire din 17 dec. 1937.

“Legionarismul e mistic-creştin. […] Legionarismul se salvează prin creştinismul stăpînitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decît în umbra bisericilor şi a troiţelor. […] Legiunea a fost singura mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac, din România” – Petre Ţuţea, în Jurnal cu Petre Ţuţea, Radu Preda, Humanitas, 1992, pp. 105 şi 108.

“Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnînd o însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat Bisericii. [...] Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E de mirare neînţelegerea întîlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoţii de mir şi călugarii au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat, cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” – Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940.

Vezi şi: Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintîi, de Gh. Racoveanu, reed. Ed. Samizdat, 2005, Creştinismul Mişcării Legionare, de Flor Strejnicu, Ed. Imagio, Sibiu, 2000, şi Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Ed. Dacia, 1991.

[14] Apropo, d-nii Fedorovici şi Racu, care nesocotesc martirajul legionarilor, încep să se apropie de viziunea d-lui Andrei Pleşu, pe care altminteri cei doi îl urăsc sincer, anume aceea că românii n-au vocaţie martirică şi că de aceea sacrificiul legionarilor este neromânesc şi necreştinesc. D-l Pleşu îşi motivează părerea: n-a văzut nici un preot să protesteze împotriva dărîmării bisericii. Nici măcar pe părintele Gheorghe Calciu, care făcuse 16 ani de închisoare, în care a trecut şi prin „reeducarea” de la Piteşti, şi totuşi a avut curajul să se ridice împotriva regimului şi să mai facă încă 5 ani de temniţă. Cazul Calciu a produs multă emoţie în epocă, dar probabil că d-lui Pleşu nu i-a spus nimic… pentru că eroul era legionar. („Andrei Pleşu despre «gîndirea de meci» a românilor”, pe Hotnews.ro, 26 febr. a. c. http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8342358-andrei-plesu-despre-gandirea-meci-romanilor-rapidisti-stelisti-basescisti-pontisti-antonescisti-lumea-noastra-arata-stadion-fara-arbitri.htm)

[15] „Cînd am terminat de citit evangheliile, am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu: că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea. M-am liniştit. A căzut liniştea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasă seara liniştită la ţară peste zbuciumul, zvîrcolirile şi încordările lumii” – C. Z. Codreanu, Însemnări de la Jilava, p. 48. Este doar un exemplu, pe care îl am acum la îndemînă, dar în memorialistica legionară sînt zeci, dacă nu sute de astfel de dovezi că legionarii s-au jertfit conştienţi de păcatele lor, ba mai mult, şi-au asumat şi partea de vină pentru păcatele neamului.

[16] „Biserica ecumenică, paznică a poruncilor din Evanghelie, dar şi singura deţinătoare a «adevărului lucrurilor», nu priveşte în acelaşi chip păcatul uciderii; ci felurit. Căci, iată, dacă un ins singuratec a ucis, fără voie ori în legitima lui apărare, Biserica îl opreşte de la împărtăşanie vreme de 10 ani de zile, ca ucigaş. Pe cei care ucid însă – cu bună ştiinţă – pentru salvarea comunităţii de destin, pentru salvarea naţiei lor, aceeaşi Biserică ecumenică îi opreşte de la împărtăşanie vreme de 3 ani, ca pe nişte necuraţi cu mîinile” – Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintîi, reed. Ed. Samizdat, 2005.

Şi: „Sînt unele cazuri extraordinare în care datorii mai înalte fac a fi iertat a ucide pe altul. Aceste cazuri sînt următoarele: dreptul la legitimă apărare şi uciderea într-un război de apărare” –  Athanasie Mironescu, Mitropolit-Primat al României, membru al Academiei,  Manual de Teologie Morală, Bucureşti 1895, la capitolul II, secţiunea a treia, intitulat „Păcatele împotriva datoriei omului de a îngriji pentru trupul şi sănătatea aproapelui. Omorul”.

[17] Cronica unor violenţe politice. Violenţele guvernului şi violenţele legionare, de Nicolae Roşca, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991. O statistică pe două coloane a violenţelor din cele două părţi, din care se poate vedea că asasinarea cîtorva demnitari români a fost riposta legionară după ani întregi de prigoane în România interbelică: sute de legionari ucişi, mii de legionari maltrataţi şi arestaţi, partidele lor politice scoase în afara legii fără nici un motiv.

[18] Curios, tocmai ei, „conservatorii” care ricanează în faţa „conspiraţionismului” filolegionarilor, dau dovadă de scenarită cronică: bunăoară, ne acuză pe noi, cei de la ROST, că recuperăm legionarii pentru a-i  pune “în slujba unor interese politice actuale care nu au nimic de a face cu un autentic conservatorism românesc” (adică a intereselor PDL, Fundaţia Creştin-Democrată a lui Teodor Baconsky, Vl. Tismăneanu, H.-R. Patapievici –  organizaţii şi persoane pe care nu o dată le-am criticat). Şi ce am cîştiga noi sau pedeliştii? Am compromite conservatorismul. Chiar dacă PDL n-are nici un interes în asta, iar noi ne-am asumat public conservatorismul pe cînd d-nii Fedorovici şi Racu nici nu ştiau bine să deosebească stînga de dreapta, partidul lui Voiculescu se numea încă Umanist, iar PD(L) era în Internaţionala Socialistă.