Dialog în pridvor cu Cristian Filip

Vă recomand un interviu cu un convertit, apărut în Formula As. Cum a început să trăiască ortodoxia și ce face în numele ei și pentru România unul dintre cei mai activi lideri de organizații din societatea civilă creștină, Cristian Filip. 

# ”- Cel puţin o dată, mi-a răspuns Dumnezeu atât de repede că m-a copleşit. Într-o iarnă, s-a stricat instalaţia de încălzire a unei case din aşezământul de la Valea Plopului, casă în care locuiau 18 fete cu pro­bleme de sănătate mintală. Noaptea erau minus 20 de grade şi bietele fete plângeau de frig. Când am aflat, am început să-mi sun prietenii şi cunoştinţele, ca să punem mână de la mână şi să rezolvăm proble­ma. În mod incredibil, n-am găsit nici un sprijin. După două zile de dat telefoane, văzând că nu rezolv nimic, am căzut în ge­nunchi şi m-am rugat la Maica Domnului. Atunci am simţit pen­tru prima da­tă cum ar­de rugă­ciu­nea în mi­ne. Nu ceream ceva pentru mine, dar mă rugam cu disperare. A doua zi, a venit la mine la birou un om pe care nu-l cu­noşteam, să fa­că o do­naţie pentru Fundaţie, fără să ştie de necazul de la Va­lea Plopului. I-am ce­rut îngăduinţa să fo­lo­sesc banii, 2000 de euro, pentru încălzi­rea casei. Atunci mi-a mai dat 2000 de euro. Aşa am făcut o lu­cra­re care funcţionează şi astăzi.”

# ”- De mai multe ori, dar o dată am avut şi certitudinea că Părin­tele Arsenie ve­ghează asupra mea şi a fami­liei mele.Tatăl meu s-a îmbolnăvit şi a suferit mult timp, iar anul acesta a trecut la Domnul. Nu era un om credincios şi nu mergea la biserică. Am reuşit să-l conving să se spove­dească, iar părintele du­hov­nic l-a şi îm­păr­tăşit cu puţină vreme înainte de moar­te. Du­pă ce s-a împărtăşit, s-a transformat în mod uluitor. A căpătat o seninătate şi o înţelepciune ca marii duhovnici. Noi, familia, nu-l mai recunoşteam. A lucrat în el harul lui Dum­nezeu. Avea şi anumite viziuni. Mi-a spus că, din când în când, îi apare pă­rintele Arsenie Boca. L-am întrebat: "Şi ce face pă­rintele?". "Are grijă de noi" - mi-a răspuns. "Şi unde îţi apare?". "E şi acum cu noi, stă pe scaunul acela". Spre finalul chinurilor sale, eu organizasem un pe­lerinaj la Mânăstirea Sâmbăta de Sus şi un simpo­zion despre Părintele Arsenie Boca. Dar tata intrase într-un fel de comă, nu mân­ca, nu vorbea, nu deschidea ochii de câteva zile şi ne aş­teptam să moară oricând. Aşa că mă frământam ce să fac. Era obligatoriu să merg şi eu, ca organizator, la Sâmbăta, dar nu puteam să-l las pe tata. Mă frămân­tam, cu gândurile astea, la căpătâiul său, când, brusc, el a deschis ochii şi mi-a spus doar atât: "Părintele Arsenie Boca este cu adevărat sfânt! Mergi liniştit". Atât. Nu l-am întrebat nimic, iar el a căzut din nou în somn. Am plecat împăcat. A doua zi, pe seară, am primit telefon că tata trecuse la cele veşnice. Durerea despărţirii mi-a fost alinată doar de speranţa că are grijă de el părintele Arsenie, şi dincolo.”

# ”- Sufeream de o boală cu o manifestare foarte gravă, eram distrus, nu mă puteam concen­tra, slăbi­sem enorm, iar medicul în grija căruia eram şi care îmi dăduse până atunci numai me­dicamente naturis­te, mi-a spus că trebuie să încercăm şi cu me­di­ca­mente de sinteză, chi­mice, că altă şansă nu am. Am hotărât însă să nu iau acele medica­men­te. Mi-am asu­mat riscurile. Nu ştiam cum o s-o scot la capăt, dar m-am lăsat în grija lui Dumnezeu. Şi El nu m-a părăsit. Am or­ganizat aici, în Bu­cu­reşti, o conferinţă cu ultimul partizan antico­munist din Bu­­covina, Gavril Vata­ma­niuc. Şi la acea conferinţă, un călu­găr mi-a spus că mă pot vindeca prin ali­mentaţia Părin­te­lui Ghelasie de la Frăsi­nei. Am citit cărţile de medicină isihastă ale Părinte­lui Ghe­la­sie şi am început să mănânc după acel regim. Tot atunci, am aflat de sucurile de legu­me, pe care am înce­put să le con­sum re­gu­lat. În trei luni m-am vindecat.”

Citiți textul integral aici!

Demostene Andronescu, ”Peisaj lăuntric”. Versuri, ediţia a III-a

Testamentul liric al unui mare mărturisitor, dar şi al unei întregi generaţii martirizate: Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric. Versuri, ediţia a III-a, cu o prefaţă de Claudiu Târziu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, ilustraţii de Cristina Stratulat, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014, 187 pagini (preţ de librărie: 18 lei noi).

UN PARADOX BINECUVÂNTAT 

Demostene Andronescu este numele unui paradox. Nu-i entuziast, dar transmite entuziasm. Crede în atotputernicia lui Dumnezeu, dar, la o adică, se pune cu Dumnezeu: Îl ia la întrebări, Îl amenință sau se preface că-L ignoră.

Prezența lui Demostene Andronescu este afectuoasă, ocrotitoare, melancolică până la devitalizare, dar manifestarea în scris îi este energică, viguroasă, combativă, chiar și atunci când își învăluie textul în metafore de catifea și eufemisme mătăsoase. Proza sa politică sau memorialistică este pe alocuri poetică. Poezia îi este și manifest, și document, și cântec.

Când l-am citit prima oară, nu-l cunoșteam. După nerv și iscusință, mi l-am imaginat ca pe un tânăr revoluționar, școlit în buna tradiție a culturii clasice. Nu, Demostene Andronescu nu-mi părea un luptător pentru răsturnarea unui sistem, ci unul care vrea reașezarea vieții noastre naționale în făgașul ei natural. Scria pe atunci articole în excepționala revistă sibiană Puncte cardinale. M-a entuziasmat. Scrierile lui puteau da foc lumii, pentru a o restaura din propria cenușă, pe temelii mai sănătoase.

Mai târziu, i-am descoperit și poezia. Am înțeles atunci că un soldat poate locui firesc într-un poet. Și m-a cuprins o mare bucurie. Descoperisem unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste. Nu unul care se lamenta, ci unul care se revolta, care își adâncea rănile pentru a simți gustul durerii, al umilinței și al căderii până la capăt, pentru ca din fundul iadului să se înalțe, cu o forță inimaginabilă, până în buza Cerului, până în ochiul Domnului, până în inima Lui.

În sfârșit, Pronia a făcut să ne întâlnim față către față. Era un septuagenar ca un brad, cu statura înaltă și dreaptă, cu părul perfect alb, cu o lumină ușor tristă pe chip și cu un zâmbet copilăros agățat de ridurile gurii. Mi-a strâns mâna cu încredere și cu putere, cum o face și acum, la 87 de ani. Mi-a vorbit îndelung, cu răbdare și căldură, mi-a recitat minute în șir din poeziile sale sau ale altor foști deținuți politici. M-a cucerit definitiv. Cu sinceritatea, cu puterea de evocare, cu optimismul eshatologic, disimulat sub un surâs dezamăgit, cu dragostea sa de oameni, de țară și de Dumnezeu.

De atunci, am căutat să-i fiu în preajmă din când în când. Pentru că, dacă nu mă pot molipsi de blândețea și înțelepciunea sa, măcar un timp, fie și foarte scurt, văd lumea în culorile poeziei sale.

Abia după foarte mulți ani, am îndrăznit să-l rog să coborâm împreună, pe treptele unui dialog duhovnicesc (pe care îl puteți citi în Addenda acestui volum), până la rădăcinile poeziei sale, în temnițele de piatră și sânge ale tinereții lui, din care răsar și astăzi mlădițe noi. A acceptat ușor și l-am văzut atunci, pentru prima dată, în celula neagră de la izolare, din Penitenciarul Aiud, sau în camera supra-aglomerată de la Jilava, ungându-și rănile, potolindu-și foamea, adormindu-și disperarea cu poezia. Din poezie și-a luat puterea de a supraviețui, ca din împărtășirea cu Sfintele Taine. Necuprinsul divin a încăput, miraculos, în poezia lui Demostene Andronescu. Și pentru că Dumnezeu este viață, poezia i-a dat viață. Dar și el și-a pus toată viața în poezie. "Fără poezie aș fi murit", mi-a mărturisit.

Poezia i-a fost și rugăciune deținutului politic, atunci când nu se mai putea ruga. Și rugăciunea a luat forma poeziei. Iar Dumnezeu "S-a hrănit" cu poezia lui.

"Poezia ţâşnea uneori ca dictată de cineva. Atunci am înţeles ce-a vrut să spună Arghezi, că e o deosebire întreslova de foc, cea care e inspirată, şi slova făurită, cea la care migăleşti" – mi-a dezvăluit, cu altă ocazie.

Însă poetul tot poet, nu a păstrat egoist poezia numai pentru sine, ca pe o prețioasă sursă a vieții, ci a împărtășit-o camarazilor de închisoare, sperând că va fi și pentru ei apă vie. Iar pentru unii a fost, la fel cum le-a fost și poezia altor mari poeți ai temnițelor comuniste.

În ascuns, a nădăjduit și că va apuca să-şi vadă poezia tipărită. Din pură plăcere estetică, făcută sieși și altora. Din păcate, nu a reușit să memoreze toate cele câteva sute de poeme pe care le-a "scris" în memorie (știm bine că pușcăriile comuniste nu erau tocmai case de creație, deci nu îngăduiau creionul și hârtia). A scos totuși din temniță, în tainița minții lui, vreo sută de poeme splendide, pe care le-a reunit în acest volum, alături de alte câteva, create ulterior.

Aceste poezii au mai apărut între copertele unor cărți, dar Demostene Andronescu le-a dorit într-o nouă și definitivă ediție, revăzută și adăugită. Ca un fel de testament liric. Pentru că spune că a îmbătrînit. Nu-l cred; mai degrabă se alintă. Este mai tânăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu câteva decenii mai târziu decât el. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îl face nemuritor. Iar nemuritorii nici nu îmbătrânesc. Vârsta sa ne arată numai cât de mult a trecut timpul peste noi ceilalți, care ne mai încălzim la flacăra poeziei lui și ne rugăm cu versurile sale. 

Claudiu Târziu

Volumul poate fi achiziționat direct

de la Fundația Sfinții Închisorilor,

la numărul de telefon 0248/265.318,

și online, prin vânzătorii specializați.

Pentru mai multe detalii vizitați  

www.fundatiasfintiiinchisorilor.ro

Poem despre altcineva

Plânsul a țâșnit cu forță din viscere. Ochii nu i s-au mai putut împotrivi. Un pictor iscusit i-ar fi surprins atunci, cred, lumina lichidă care, ieșită de sub pleoapele ușor strânse, prindea a-i acoperi mai întâi chipul, apoi și trupul, ca într-o aură. Lacrimile îi curgeau necontenit, nu de durere, nici de bucurie, ci pentru că în el nu mai era loc pentru nimic în afară de bătăile inimii. Clare, rare, puternice, precum limbile unor clopote funerare.

Nu era toamnă, nici alt anotimp. Era timpul melancoliei.

În coșul pieptului său își făcuseră cuib regretele. Pentru visul în care zbura fără aripi și pe care nu-l mai visa. Pentru fata desculță, îmbrăcată în rochie de borangic alb, care îl lua uneori de mână, în serile de vară, ca să se plimbe pe dealuri mirosind a șofran și scorțișoară, deci pentru  femeia aceea cu trup de abur, care nu-i mai ieșea în cale de ani și ani. Pentru ”cea mai frumoasă toamnă”, care fusese o dată, de două ori, de trei ori și care se dovedea o iluzie atât de istovitoare încât era cu neputință să o mai trăiască. Pentru cuvintele pe care  le-a ajutat să nască povești vesele și triste, iar ele l-au uitat…

Micile păreri de rău se agitau în cuibul lor, mereu flămânde și tot mai bătrâne, amenințând să-și sufoce gazda. Și-atunci bărbatului i se dezlega plânsul. Dacă n-ar fi fost plânsul acela abundent, tăcut și fierbinte, care să-l spele până în măduva oaselor, gândurile lui cele mai negre ar fi devenit fapte.

Apoi, melancolia trecea, așa cum luna Mai lasă locul lui Iunie, ori Noiembrie lui Decembrie. Simplu, firesc, previzibil. Căci așa cum nu există un motiv pentru care să fie primăvară, vară, toamnă și iarnă, tot așa nu există nici un motiv pentru melancolie. Și la fel cum aștepta fiecare anotimp, tânjea și după melancolie. Avea nevoie de sfâșierea aceea, care numai în aparență era explicabilă prin lăcomia și ferocitatea regretelor lui. Avea nevoie de un dor fără obiect, de o cădere fără speranță, de un delir fecund, pentru a ieși din captivitatea unei realități superficiale și pentru a se întoarce în sine.

Când așteptarea începea să doară, orice bucurie îi era învăluită în voaluri groase, orice bine care îl vizita era ținut la ușă, orice dragoste îl amenința. Toate acestea îi stricau singurătatea și liniștea, fără de care melancolia ar fi amânat să se reinstaleze în arterele lui, în sclipirile lui de gând, în gesturile, privirea și respirația lui.

În așteptarea încordată, fiecare răsărit, fiecare apus, fiecare alunecare de frunză uscată de pe creangă, fiecare pas grăbit în noapte, fiecare gură de vin roșu, fiecare clapă de pian apăsată trist, fiecare pagină de carte întoarsă fără grabă, fiecare strângere de mână mai caldă, fiecare avea un rost. Toate rosteau numele melancoliei, într-o incantație mută, interioară, dar nu mai puțin pătimașă decât un urlet. Altminteri, el nu i-ar fi spus niciodată pe nume melancoliei cu glas tare. Ar fi riscat să o sperie sau chiar să o piardă definitiv. Știa sigur asta, pentru că ei doi semănau atât de mult.

Într-un târziu, melancolia se lăsa ademenită și îl lua în stăpânire. Pentru un moment, el era fericit. Începea să trăiască din nou. Însă, curând, inima lui își preschimba dangătele de bucurie în bătăi în dungă, pentru ca, într-un final, să sune a jale. Semnul despărțirii.

Toate acestea nu le-a povestit nimănui. Oamenii nu l-ar fi înțeles, s-ar fi speriat de el și poate l-ar fi lăsat pentru totdeauna în capcana melancoliei.

Ar fi vrut să transmită ”boala” lui într-un poem. S-a temut că și acesta l-ar fi trădat. Totuși, melancolia se cerea mărturisită, pentru a-l elibera de tirania ei. Și-atunci a scris un scurt eseu poematic la ziar, ca pe o istorioară despre altcineva.

***

Era toamnă, sau alt anotimp. Unul al melancoliei, pe care îl trăiam singur.

CLAUDIU TÂRZIU

(Formula As nr. 1143/ 

23-27 noiembrie 2014) 

Gînduri despre inimă

Dacă respect nu e, prietenie nu e

Prietenia este o formă de dragoste în care respectul suplinește pasiunea.Philia nu subzistă fără prețuire, așa cum eros nu durează fără înflăcărare. În absența dorinței, eros poate deveni philia. Fără admirație, philia dispare pur și simplu, nu cunoaște trecerea în altă treaptă a iubirii. 

* Evident, nu e de ajuns respectul pentru o prietenie, dar este esențial. Și, desigur, respectul este prezent deseori și în iubirea pasională, dar nu e obligatoriu.

Ochiul bun și ochiul rău

Știm cu toții că nimeni nu e perfect, dar majoritatea covîrșitoare vedem în ceilalți prioritar greșelile și neîmplinirile, nu calitățile și binele pe care îl fac. Și judecăm. De aceea, pacea dintre noi este mai degrabă un deziderat decît o realitate. Avem parte mai mult de armistiții.

Fotografii

Pe măsură ce ne îndepărtăm cu inima unul de celălalt, ni se urîțesc și chipurile. Sau așa ni le vedem unul altuia.  

Unor "amici"

Egocentrismul este calea sigură spre Iad. Iar disimularea acestuia sub masca generozităţii şi a jertfei pentru ceilalţi este împieliţare a Răului. 

Dilemă

Se spune, nu fără temei, că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. Dacă eşti creştin, asumi acest risc. Problema apare cînd lista celor care îţi plătesc binele cu rău se lungeşte peste limitele răbdării tale. Şi-atunci? Să nu mai faci binele?

PS: 

Iar cînd cei care răzbună orice bine pe care li-l faci sînt "din Biserică", dilema capătă accente dramatice.

Perspectivă

Fericirea îmi pare superficială, chiar dacă strălucitoare şi efervescentă. Suferinţa este profundă, în sensul că sondează adîncimile nebănuite ale sinelui. 

Sfinţi, mucenici şi eroi (Unii umblă încă printre noi)

Cînd sufăr, mă gîndesc că suferinţa mea e jucărie faţă de a lor. Cînd sînt nedrepăţit, ştiu că nedreptatea făcută mie este neglijabilă faţă de nedreptatea îndurată de ei. Cînd sînt trădat, mă mîngîi că trădarea mea nu înseamnă nimic pe lîngă trădarea lor. Dar raţiunea nu poate smeri inima. Numai inima însăşi, trecută prin suferinţe, nedreptăţi şi trădări ca ale lor, s-ar putea îmblînzi. Şi atunci ar izvorî din ea numai dragoste.

Un adevăr

Îi spui omului adevărul, iar el se supără că ai dreptate. Chiar şi atunci cînd adevărul îl ajută. Omul majoritar urăşte să-l zdrunici în "credinţele" sale. El nu are nevoie de lămuriri, ci de confirmări care să-l legene în amăgirea sa. Iată un adevăr vechi de cînd lumea, pe care nu încetăm să-l redescoperim.

Gînd despre dor

Dorul este un dar de la Dumnezeu. Teodor.

Fără dor nu am şti că iubim, poate nici că trăim, şi am uita că vom muri.

Probabilități

Cînd ceva începe bine, dar se termină prost, e ghinion. Cînd ceva începe bine și se termină cu bine, e noroc. Cînd ceva începe prost, dar se termină bine, e miracol. Iar cînd ceva începe prost și se termină și mai prost, e previzibil.

VIDEO. Conferința ”Vrednicie, mărturisire, jertfă în lumea românească de ieri și de azi”

Dezbatere: ”Recurs la învrednicire. Pe urmele mărturisitorilor români”

Două cărți fundamentale: ”Cartea mărturisitorilor” și ”Sic credo”. Un autor excepțional: Răzvan Codrescu. O lansare-dezbatere pe marginea celor două volume, la care participă patru invitați speciali: Demostene Andronescu, fost deținut politic, Radu Preda, director al IICCMER, Răzvan Codrescu, scriitor, Costion Nicolescu, teolog și scriitor. O librărie de suflet: ”Sophia” (București, Str. Bibescu Vodă nr. 19, vizavi de Facultatea de Teologie Ortodoxă). Luni, 24 Noiembrie a.c., ora 18.00. Vă așteptăm cu drag!

Lansare de carte: Maria Ploae. Viața pe scene

Vineri, 21 Noiembrie a.c., ora 11.30, la Tîrgul de carte Gaudeamus (Pavilionul central Romexpo, Standul 18, parter), Uniunea Cineștilor din România lansează cartea Maria Ploae. Viața pe scene, de Claudiu Târziu. Vor participa autorul, actrița Maria Ploae, criticul Elena Dulgheru, care va prezenta cartea, regizorul Nicolae Mărgineanu și Laurențiu Damian, președinte UCIN. D-na Maria Ploae va și recita cîteva poezii.

Cartea pune în evidență temeiurile unei vieţi de actor deopotrivă interesantă în aspectele ei intime și strălucitoare în realizările profesionale. Este biografia unei mari actrițe, reluată, în punctele sale cardinale (copilăria miraculoasă, vocația de artist, familia împlinită și credința în Dumnezeu), într-un dialog cald, substanțial, dezinhibat, purtat de Maria Ploae cu jurnalistul Claudiu Târziu.

Ilustrația foarte bogată, cu scene din filmele în care a jucat Maria Ploae și cu momente din viața sa din spatele cortinei și a camerelor de filmat, v-ar putea face să credeți că este vorba despre un album fotografic. Dar v-ați înșela. În acest proiect editorial imaginea și textul se completează perfect, ca într-un film.

Vă așteptăm cu bucurie!