Simpozion de martirologie: „Cum ne îndeplinim datoria faţă de neomartirii români din secolul XX?”

În tăcerea asurzitoare a presei mainstream şi în cârteala difuză a unor bloggeri pe cît de neinformaţi pe atît de otrăviţi, luni, 11 octombrie, la Hotel Hilton din Bucureşti a avut loc primul simpozion internaţional de martirologie.

UPDATE (18 oct. 2010)

Puteti audia citeva dintre luarile de cuvint pe site-ul Radio Dobrogea.

Manifestarea a fost vegheată de Icoana Noilor Martiri, pictată de maicile de la Mănăstirea Diaconeşti.

Contrar zvonurilor răspîndite de noile Casandre, toţi cei care au susţinut lucrări în cadrul simpozionului au fost specialişti ortodocşi. Profesori şi preoţi din România, Grecia, Rusia, SUA şi Marea Britanie s-au oprit aupra unor aspecte teologice şi istorice privind martiriul creştin, în general, şi pe neomartirii ortodocşi ai secolului XX, în special. Lacunele informative ale unor invitaţi străini, referitoare la prigoana suferită de Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, ca şi la cantitatea de jertfă în numele lui Hristos dată în puşcăriile comuniste şi în lupta de rezistenţă din România, au fost fericit completate de intervenţiile unor foşti deţinuţi politici, ca scriitorul Marcel Petrişor, şi preşedintele AFDPR, Octav Bjoza; a unor urmaşi de martiri, ca ing. Corneliu Marcu; sau a unor mai tineri activişti pentru recunoaşterea sfinţilor din închisori, ca părintele Tudor Peiu, monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa, şi teologul Virgiliu Gheorghe. Pe de altă parte, cuvântările acestora au mers mai în adâncul subiectului, pe făgaşul unei întrebări la care se poate răspunde în multe feluri: ce datorie avem noi faţă de noii martiri ortodocşi ai secolului XX şi cum ne-o putem îndeplini?

Unul dintre răspunsurile care a fost dat: să acţionăm pentru cunoaşterea de către popor a acestor martiri şi sfinţi ai închisorilor comuniste, apoi pentru recunoaşterea lor de către Biserica Ortodoxă Română. Odată înfăptuit acest lucru, vieţile lor vor fi mai cunoscute, iar ei ar fi cinstiţi cum se cuvine.

Un alt răspuns: să strîngem mărturii despre minunile pe care le săvârşesc moaştele lor şi dovezi ale evlaviei populare faţă de ei şi să le întocmim dosare de canonizare, pe care să le depunem la cancelaria Sfîntului Sinod.

Dl Marcel Petrişor

Pr. Tudor Peiu

Dl. Corneliu Marcu

Virgiliu Gheorghe

Simpozionul a fost onorat şi de prezenţa altor foşti deţinuţi politici, între care i-am remarcat pe dl Gheorghe Jijie (secretarul general al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti), dl Demostene Andronescu şi dl Jacques V. Iamandi; a trei ierarhi: PS Sofian Braşoveanul, PS Ciprian Câmpineanul şi PS Vasile Someşeanul; a părinţilor profesori Ştefan Buchiu, decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti, şi Daniel Benga, prodecan; a mai multor preoţi, din care îi amintesc aici pe pr. Vasile Răducă, pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului, pr. Mihai Valică de la Vatra Dornei, pr. Augustin Vărvăruc de la Schitul Aiud, pr. Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău, şi a unor reprezentanţi ai societăţii civile ortodoxe, ca dl Marcel Bouroş (Fundaţia “Sf. Martiri Brâncoveni” – Constanţa), dl Cristian Filip (Fundaţia Culturală “Părintele Arsenie Boca” – Bucureşti) şi dl Răzvan Codrescu (Asociaţia “Rost”), care a şi prezentat cartea Principiile cercetării martirologice, semnată de prof. dr. Ilie Bădescu, lector dr. Andreea Băndoiu şi prof. dr. Pavel Chirilă.

Dnii Gh. Jijie şi Octav Bjoza

Dnii J.V. Iamandi şi Demostene Andronescu, în spatele părintelui Nicolae Tănase

Pr. prof. Ştefan Buchiu, PS Ciprian Câmpineanul, episcop-vicar patriarhal şi PS Vasile Someşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi Feleacului

Dl Răzvan Codrescu

În încheierea manifestării, dl Dan Puric, a ţinut un emoţionant cuvânt despre conştiinţa martirică la români, iar dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, principalul organizator al evenimentului, a anunţat că la Aiud a început construcţia unei mănăstiri care va include şi primul Centru de cercetări martirologice din ţară. Dl. prof. Chirilă a adăugat că mai multe asociaţii ortodoxe au iniţiat organizarea unor muzee în două foste închisori unde au fost martirizaţi mii de români.

Aşadar, cu acest simpozion, laicatul ortodox a făcut încă un pas pentru recunoaşterea martirilor, mucenicilor şi sfinţilor din închisorile comuniste.

Azi dimineaţă, participanţii la simpozion au vizitat Forul 13 Jilava, loc de martiriu pentru mulţi români.

La Jilava, cu dl Marcel Petrişor ghid

În continuare, redau câteva fragmente din intervenţia dlui Sorin Lavric, care punctează excelent miza acestui simpozion. Sublinierile îmi aparţin.

“Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atît de bine convingerea ca a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încît, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s-ar simţi stînjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strîmtoraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european a cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să gîndească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sînt supravegheaţi, prin glasul acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător. Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. S. Lewis, spune în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape af my early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi despre martiri, să fie nevoie de curaj. Iar cînd e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului. […]

Cînd ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu pupila cu care îţi priveşti identiatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atîta onoare avem în noi cîtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem. Se înţelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atîrnă exclusiv de persoana mea.

Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mîntuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. […]

Iar ce se întîmplă azi în România se întîmplă în fiecare ţară din Europa. Sînt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntîmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficială. În România fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decît condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.

Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campanile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atît de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sînt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi îndurarea morţii.

Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumismului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitînd ideea că isprăvile durabile nu se pot face decît prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă dar mai ales nerentabilă.

Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stadă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu şi Costache Oprişan. […]

În fond, noi ne-am întâlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care sîntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem aşadar cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întîmpla şi asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea.”

Agerul fotoreporter nu m-a ratat nici pe mine

Fotografii de Irinel Cîrlănaru