Binecuvîntata lume veche

Un prieten a pus pe Facebook o fotografie de grup în care apar trei oameni pe care i-am preţuit şi îndrăgit, trei eroi ai istoriei noastre recente, trei repere ale unei lumi care apune: ÎPS Bartolomeu Anania, Părintele Gheorghe Calciu şi profesorul Raul Volcinschi. Fotografia (realizată de Lucian D. Popescu) datează din toamna lui 2006, cînd Părintele Calciu a dat un ultim tur ţării, de rămas bun, înainte de plecarea în marea sa călătorie de dincolo de moarte. Imaginea cu cele trei figuri exemplare ale rezistenţei anticomuniste m-a făcut încă o dată conştient de o realitate pe care îndeobşte o ignorăm: istoria moare lîngă noi, iar noi trecem mai departe nepăsători.

Iată, acum cinci ani cei trei prieteni jertfelnici se întîlneau pentru ultima oară în această formulă, la Mănăstirea Nicula (Cluj), iar astăzi nici unul nu mai este printre noi. Au plecat prea repede să-şi continue vieţile în Cer. Şi, Doamne, cît gol lasă în urma lor astfel de oameni!

În urmă cu o săptămînă, mai precis pe 29 noiembrie, lor li s-a adăugat un alt venerabil luptător anticomunist, Leonte Radu din Sibiu.

Născut pe 10 octombrie 1914, la Fetea, lîngă Agnita, într-o familie de ţărani, a fost cel mai mic dintre cei nouă copii. A absolvit liceul în Sibiu şi apoi a urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti. A fost coleg de cameră şi prieten bun cu Zian Boca, cel care avea să devină uriaşul duhovnic Arsenie de la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, supranumit Sfîntul Ardealului şi venerat ca atare pînă azi de către ardeleni, dar nu numai.

Unul dintre cei mai dragi profesori i-a fost Teodor M. Popescu, cu care, mai tîrziu, a împărţit aceeaşi celulă la închisoarea comunistă din Aiud.

Leonte Radu s-a înscris şi la Facultatea de Filosofie, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care, natural, a avut o influenţă covîrşitoare asupra sa. I-a cunoscut pe cei din jurul Profesorului, foarte mulţi legionari, şi a intrat şi el în Mişcare, propus de comandantul legionar Victor Dragomirescu (ars de viu de către comisarul de poliţie Al. Davidescu, în septembrie 1939), căruia i-a devenit foarte apropiat.

A fost cîţiva ani şeful organizaţiei legionare a studenţilor de la Teologie, iar în timpul Statului Naţional-Legionar a fost şeful Poliţiei Mediaş, fapt pentru care, după lovitura de stat din ianuarie 1941, a generalului Ion Antonescu, Leonte Radu a fost arestat, dimpreună cu alţi numeroşi legionari fără vreo culpă, şi întemniţat. A suferit în puşcăria Aiudului şi în lagărele de muncă forţată din Delta Dunării pînă în 1964, iar după eliberare a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

L-am cunoscut pe cînd era deja bătrîn, acum vreo zece ani. În două rînduri, aflîndu-mă cu treburi în Sibiu, m-a găzduit vreme de cîteva zile, prilej pentru a sta de vorbă ore în şir. O altă istorie, necunoscută de majoritatea românilor, era decojită, strat după strat, cu răbdare şi delicateţe, în discursul său.  O profundă înţelegere a vieţii izvora prin cuvîntul său. Om cu şcoala veche făcută la zi, Leonte Radu era nu numai cineva care experimentase pe pielea lui foarte multe, ci şi un adevărat erudit. Avea o voce baritonală şi fermă, care căpăta asprimea crivăţului cînd ajungea la momente de maximă durere, dar care îmbrăca, pe neaşteptate, şi mătăsurile cele mai fine ale tandreţii, cînd povestea despre oameni dragi. Fiind destul de bolnav încă de pe atunci, Leonte Radu făcea haz de neputinţele sale. Avea resurse inepuizabile de entuziasm şi optimism, deşi luciditatea şi pragmatismul nu-l lăsau să se îmbete cu apă rece. „Ce veţi face voi, tinerii de azi? Ce mai speraţi, după cele pătimite de generaţia mea?” – m-a întrebat. Şi tot el a răspuns: „Vă veţi face datoria, aşa cum credeţi şi simţiţi că trebuie. Şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Nici pe noi nu ne-a părăsit, ne-a ajutat numai să înţelegem valoarea jertfei. Tocmai noi, care cîntam jertfa, aveam nevoie de asta”.

În ultimii patru, cinci ani, Leonte Radu a fost tot mai bolnav şi n-a mai primit vizite. La telefon nu putea vorbi, căci nu auzea. Pînă în ultima clipă a vieţii, a fost îngrijit, cu devotament şi dragoste, de o nepoată a sa, farmacista Cornelia Suciu.

A fost înmormîntat în Cimitirul din Dumbrava Sibiului, alături de soţia sa Atena (născută Funda, sora unui alt cunoscut legionar, Tache Funda).

Şi lui Leonte Radu, ca atîtor alţi români care au pătimit în închisorile comuniste, i-a dat Dumnezeu viaţă lungă. Leonte Radu a trăit 97 de ani, din care 23 închis. Nu de mult, s-au mutat la cele veşnice alţi colegi de generaţie ai săi: părintele Adrian Făgeţeanu, la 99 de ani (din care 11 a fost închis); părintele Arsenie Papacioc, la 97 de ani (închis 12 ani), scriitorul şi pictorul Radu Mărculescu, la 96 de ani (închis 14 ani).

Poate că toţi aceştia şi încă mulţi alţii, la fel de valoroşi, au avut lungime de zile cu un rost, acela de a ne ajuta pe noi, cei tineri, să cunoaştem pe viu puţin din binecuvîntata lume veche şi să ne  determine să încercăm restaurarea României după acest model. 

UPDATE
Am primit două fotografii mai bune cu dl Radu Leonte, prima făcută în 1947, într-o scurtă perioadă de libertate, şi a doua datînd de la începutul anilor 2000. Îi mulţumesc prietenului M.S. pentru aceste imagini.

Părintele Adrian Făgeţeanu s-a dus la Domnul

Avva Adrian, în viziunea artistei Nane Crasnean

Acum o oră, părintele Adrian Făgeţeanu a trecut la cele veşnice. Sfinţia Sa era bolnav de mai mult timp, a tot fost prin spitalele bucureştene în acest an şi a murit într-unul din ele. De data aceasta acuza afecţiui ale plămînilor. 

Pe 16 noiembrie ar fi împlinit 99 de ani.

Mîine, trupul neînsufleţit va fi dus la Mănăstirea Lainici, iar sîmbătă, la ora 12.00, va fi înhumat. Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi!

Later edit

Vă invit să citiţi şi Pr. Adrian Făgeţeanu: "Cerul e acolo unde se face voia lui Dumnezeu"

UPDATE

Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 - 27.09.2011) s-a înălțat cu sufletul la Domnul Hristos aseară în jurul orei 19.30.
După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (și greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu și București. În spitalul bucureștean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el repira foarte greu. Anunțasem deja credincioșii să vină să-l viziteze și să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătății, iar vineri dimineața, Părintele Adrian s-a împărtășit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte ușor. Ieri dimineață, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineață, după ora 8. Dar, în timp ce mânca ajutat de Părinții Macarie și Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârșit din această viață pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte și ”s-a adăugat părinților săi”. Înțeleg, însă, dincolo de contextul spațio-temporal și medical, că viața și moartea și ale Părintelui sunt în Pronia veșnică și  atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit și cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărțit de la vederea ochilor noștri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vieții sale...
Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost: ”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”. Sper să ajute și altora.
Dorim să-i aducem trupul spre cinstire în biserica Mănăstirii Antim, unde a spovedit și sfătuit mii de credincioși, azi toată ziua. Înmormântarea, cel puțin după ultima convorbire cu Părintele Ioachim, Starețul mănăstirii Lainici, va avea loc sâmbătă la mănăstirea Lainici.
Atotbunul nostru Dumnezeu să-i dea iertare de păcate și să-l pomenească în împărăția Sa veșnică laolaltă cu Sfinții Săi! Și noi să-l pomenim în inimile noastre, urmându-i povețele ziditoare de suflet!

Părintele Mihail

Lecţia de credinţă a părintelui Adrian Făgeţeanu

Romania crestina se sprijina pe cativa mari duhovnici, ca pe niste stalpi ai lui Dumnezeu. Ei vin din alt veac si din alta lume, purtati de forta rugaciunii lor. Parintele Adrian Fageteanu (98 de ani), parintele Arsenie Papacioc (96 de ani), parintele Iustin Parvu (92 de ani) si parintele Mina Dobzeu (89 de ani) fac parte dintr-o generatie greu incercata, care a platit cu amarnice suferinte iubirea de Dumnezeu. Toti au patimit ani grei in temnitele comuniste pentru credinta lor. Si toti marturisesc ca au scapat teferi, numai prin mila Domnului. Dumnezeu a ingaduit ca ei sa traiasca si azi, pentru a ne fi calauze pe calea mantuirii. Puhoaie de lume ii cauta si le sorb cuvintele. Nu doar ce spun, ci mai ales cum spun starneste emotii mari. Pentru ca in ei, cuvantul arde de credinta, ca o candela niciodata stinsa. Acesti batrani frumosi coplesesc lumea prin darurile lor. Astfel ca orice intalnire cu unul dintre ei devine de neuitat. Cel mai in varsta, parintele Adrian, este si cel mai aspru dintre toti. Insa asprimea sa nu trece de dojana parinteasca. In urma cu un an, pronia cereasca a facut sa ne mai bucuram si noi, o data, "pe viu", de cuvantul sau. Am ezitat sa scriem despre aceasta intalnire, temandu-ne ca nu vom putea reda nici pe departe ce am trait. Dar pana la urma, ne-am zis ca bucuria nu mai e bucurie, daca nu e impartasita cu altii.

Continuarea in Formula As.