Piaţa Universităţii după 20 de ani. Criteriul libertăţii

Se împlinesc 20 de ani de la reprimarea sîngeroasă a fenomenului Piaţa Universităţii. În cel mai pur stil comunist, o categorie de români, minerii, adică, vezi bine, clasa muncitoare, a fost instigată împotriva alteia, intelectualii. Semnalul pentru măcel a fost dat printr-o diversiune, în care Poliţia (încă miliţie în toate cele) şi-a dat foc la cîteva autobuze şi a înscenat atacuri asupra sediului său central, şi asupra TVR pentru a justifica intervenţia în forţă a minerilor (conduşi de vechi securişti şi miliţieni). Clasa muncitoare a fost chemată de tovarăşul Iliescu să apere tînăra democraţie originală. În acel moment, în Piaţă nu erau nici 200 de persoane – care, chipurile, periclitau siguranţa statului. [E uşor de înţeles de ce Iliescu nu a făcut manevra cînd în Piaţa Universităţii se aflau, zi de zi, între 80.000 şi 100.000 de oameni, ci după ce principalii organizatori, între care Liga Studenţilor, al cărei lider era Marian Munteanu, au declarat protestul-maraton încheiat. Atunci rămăseseră în Piaţă 20 de grevişi ai foamei şi susţinătorii lor]

Minerii au ridicat oameni nevinovaţi de pe stradă, de la sediile partidelor istorice şi din casele lor, sub coordonarea unor ofiţeri ai aparatului de represiune. Cel puţin şase oameni au fost omorîţi, cîteva sute au fost răniţi, mulţi au rămas traumatizaţi pe viaţă şi la fel de mulţi au emigrat de frică.

Diversiunea a fost posibilă cu ajutorul singurei televiziuni de atunci, TVR, care era condusă de Răzvan Theodorescu, şi al ziarului Adevărul, fost Scînteia, cu aportul inconştient sau ticălos al unor nume foarte cunoscute acum în presă.

Dincolo de toate acestea, Piaţa Universităţii rămîne nu numai unul din rarele momente de curaj şi solidaritate a intelectualităţii, dar şi unul de separare a apelor. Cum bine spune Ana Blandiana, într-un interviu publicat azi de Adevărul, Piaţa Universităţii a marcat „deosebirea dintre cei care luptă pentru libertate şi cei care luptă pentru putere, două categorii umane care niciodată nu se suprapun...”. Că pe urmă unii dintre cei care au luptat pentru libertate au vrut puterea – e altă discuţie. Poate au gîndit, asemeni lui H.-R. Patapievici, că fără o acţiune politică, nu poţi asigura libertatea.

În orice caz, Piaţa Universităţii ar trebui să funcţioneze în conştiinţa publică precum hîrtia de turnesol în privinţa prietenilor şi a duşmanilor libertăţii. Modul în care ne raportăm la libertate este un criteriu fundamental de orientare şi coagulare într-o epocă a diversiunilor subtile şi a dezbinărilor entuziaste.

UPDATE

Iliescu nu se lasă tulburat de "huliganii" de azi, care îl întreabă dacă nu crede că ar trebui să fie la puşcărie, în loc să lanseze cărţi. La fel cum nu s-a lăsat tulburat nici de "golanii" de acum 20 de ani. Cu diferenţa că astăzi forţele de ordine nu mai au nevoie de ajutorul minerilor. Vedeţi aici.

Băsescu, alfa şi omega politichiei româneşti

Am spus şi o repet, iată, acum cînd ne apropiem de sfîrşitul campaniei electorale: nici unul dintre candidaţii la preşedinţie nu m-a convins, fapt pentru care, în proporţie de 99%, nu mă duc la vot. 1% îl las pentru o eventuală intervenţie divină :)

Nu cred că merită nici măcar să anulez votul, pentru că asta ar însemna să girez sistemul ticăloşit.

Aşadar, nu sînt nici pe departe fan Băsescu. Totuşi, cred că cei care îl înjură şi îi cer capul îi fac un mare serviciu. Cînd te uiţi la ei şi la trecutul lor, mai că îţi vine să sari în ajutorul "victimei" - care e, de asemenea, omul sistemului ticăloşit (după cum a dovedit-o prin fapte, nu doar prin apartenenţa la diferite grupuri şi structuri). Sentimentul îţi este alimentat şi de realitatea că există un front anti-Băsescu (cu două guri de tun principale: Realitatea TV şi Antena 3) mult mai puternic decât cel format din apărătorii săi.

Cum poate cineva să ia în serios criticile unor Cornel Nistorescu, Răzvan Dumitrescu, Adrian Paul Iliescu, Adrian Ursu, Victor Ciutacu, Mircea Badea, Valentin Stan, Sorin Roşca Stănescu sau Bogdan Chireac (ultimii doi, protagoniştii unui scandal naţional privind şantajarea unui înalt funcţionar public)?

Pe de altă parte, cei care îl tămîiază continuu şi îl prezintă drept salvatorul ţării mai mult îi dăunează lui Băsescu. Din aceeşi pricină: în majoritatea lor sînt nişte inşi pătaţi sau fără credibilitate.

Cum să-i cred, de pildă, pe Vladimir Tismăneanu (a cărui rea-credinţă am avut prilejul s-o cunosc pe propria piele, ca să zic aşa), Traian Ungureanu (cel care, oricît mi-ar plăcea să-l citesc, rămîne cu pata ruşinoasei abdicări de la propriile principii: a spus că mai bine moare decît să accepte o alianţă PDL-PSD, dar apoi a admis-o şi s-a mai făcut şi membru PDL cu carnet în regulă), Cătălin Avramescu sau HR Patapievici? Evident, aceştia sînt la un nivel intelectual mai ridicat decît cei mai mulţi acuzatori ai lui Băsescu, însă aici interesează în primul rînd caracterul.

De acord, sînt şi în tabăra susţinătorilor şi în cea a contestatarilor oameni cu credibilitate şi cu argumente, dar vocile lor nu răzbat, din păcate, peste cele, supraexpuse, ale "vedetelor" de felul celor numiţi mai sus.

Cel mai mult la acest război penibil dintre susţinători şi contestatari mă deranjează că a făcut ca în politica românească totul să se raporteze la Băsescu, precum odinioară la Iliescu. Raţional fiind, nu cred că Băsescu este alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul politicii româneşti. Ba mi se pare că nici Băsescu nu este nimic mai mult decît o vedetă de carton al unei politici de butaforie. Fără presă, care mereu a făcut sluj sau a atacat violent numai în funcţie de interese imunde, el nu era nici măcar primar la Capitalei. Lumea românească merita totuşi un preşedinte şi o clasă politică mai acătării. Sau nu?

Estimp, nimeni nu vorbeşte despre cum pot fi rezolvate măcar urgenţele societăţii româneşti, nicidecum să ne mai gîndim la viitor.

PS

Viorel Ilişoi face un tablou relevant al campaniei electorale stradale :) Bine te-ai întors Viorel călare pe Leta! :)

Idei în Dialog, în pragul falimentului

Sorin Ovidiu Vîntu, patronul trustului Realitatea-Caţavencu, care deţine şi revista Idei în Dialog, renunţă la editarea acesteia - scrie Reporter Virtual. SOV i-o face cadou lui Patapievici, care e puţin probabil să găsească sponsori acum, pe vreme de criză. Părerea mea este că, dacă ştirea se confirmă, ID dispare.

Îmi pare rău de fiecare dată cînd moare o publicaţie culturală şi cu atît mai rău atunci cînd e vorba de una care îmi stîrneşte interesul, chiar dacă avem viziuni diferite. Dar, într-un fel era de aşteptat să se întîmple astfel cu ID, de vreme ce SOV a renunţat la toate publicaţiile de nişă, de la Bucătăria pentru toţi la Tabu. În plus, ID era cam falimentară, cu cele cîteva mii de exemplare vîndute lunar în raport cu cheltuielile importante pe care le avea (potrivit declaraţiei sale de avere, H.R. Patapievici încasa, în calitate de director, un salariu de vreo 6000 lei noi; dar publicaţia plătea şi alţi oameni).

Oricum, e trist că la noi nu există publicaţii culturale care să trăiască din tiraj. Şi cu fiecare astfel de dispariţie rămînem mai săraci.

H.-R. Patapievici: Marxiştii merită dispreţuiţi

În Evenimentul Zilei de azi, H.-R. Patapievici publică un foarte lămuritor articol: Marxismul şi românii.
Eu aş adăuga doar că în portretul făcut adepţilor marxismului se recunosc şi unii "revoluţionari ortodocşi".
Ce credeţi?


A reintrat în modă, şi la noi, să te declari cu toată emfaza marxist.[...]

Premisele marxismului sunt, deci, desconsiderarea libertăţii şi a individului (cu favorizarea înregimentării şi a colectivităţilor), iar soluţiile sale sunt, toate, din registrul fie al înregimentării administrative, fie al violenţei fizice. În practică şi în teorie, marxismul înseamnă mai multă subordonare administrativă, mai multă birocraţie, mai puţină libertate, mai multă violenţă şi mai multă mizerie.[...]

Adeptul român al marxismului nu poate face abstracţie de faptul că, indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, în România marxismul a fost adus la putere prin teroare şi crimă, a fost menţinut la putere prin colaboraţionism, delaţiune şi intimidare şi nu a putut produce în patruzeci şi unu de ani altceva decât mizerie, corupţie, detracare morală şi naţionalism şovin.[...]

Cu acest bilanţ, să te declari în România marxist (sau, mai şic, „marxist critic”) poate fi explicat numai prin: ignoranţă (faţă de ce este marxismul în sine); complicitate (cu ce a făcut marxismul oriunde), vinovăţie (pentru participare la crimele şi fărădelegile marxiste), conformism servil (cu modele stângiste occidentale).