Şapte motive pentru a merge la vot

Am scris în mai multe rînduri că nu mai vreau să votez. Din două motive: n-am pe cine alege (refuz să aleg răul "mai mic") şi nu vreau să legitimez un sistem putred.

Pînă să ajung la acest refuz, ani în şir am votat. N-am mai votat cînd a trebuit să aleg între Iliescu şi Vadim Tudor. Pur şi simplu, n-am putut. Era ca şi cum aş alege între două boli incurabile. N-am votat nici în alegerile generale de anul trecut. Candidaţii pe care îi aveam în circumscripţie erau dezolanţi, partidele lor - ticăloase. N-am votat nici în alegerile europarlamentare - nu cred în UE şi nici în prestaţia binefăcătoare pe care ar putea să o aibă reprezentanţii noştri acolo (dovezile că fac figuraţie pe bani foarte mulţi sau votează cele mai aberante legi, la comandă politică, n-au întîrziat să apară).

Pînă în urmă cu foarte puţin timp, eram decis să nu votez nici în alegerile prezidenţiale din acest an. Recunosc, am căutat argumente ca să-mi schimb hotărîrea. Şi, dincolo de scîrbă şi de lehamite, le-am găsit.

Voi merge mîine la vot, pentru că:

1. Dacă nu votez, nimeni nu va şti de ce n-am făcut-o. Cît din absenteism este provocat de lene, ignoranţă, nepăsare şi cît e protest?

2. Membrii şi simpatizanţii partidelor merg să voteze, deci ei vor decide şi pentru mine. Răul mai mic sau mai mare va fi hotărît de capacitatea de mobilizare a partidelor şi nu de conştiinţa civică a majorităţii alegătorilor. Partidele îşi doresc cel mai mult ca marea masă de electori care le poate face surprize să nu se exprime, să rămînă acasă. E mai sigur rezultatul dacă votează doar oamenii lor.

3. Dacă merg la vot, nu e musai să aleg un candidat. Pot da un vot în alb, pe care să scriu un mesaj, sau pot să-i anulez pe toţi candidaţii. Aşa se va şti că am protestat. Iar dacă vom fi destul de mulţi, politicienii se vor întreba unde au greşit şi ce ar trebui să facă pentru a ne obţine voturile. E imposibil să nu le sune alarma cînd vor vedea că dintr-o prezenţă de 60% al urne, de pildă, jumătate sînt voturi de protest. Şi în faţa acestei realităţi e posibil ca, pînă la urmă, candidaţii să-şi revizuiasă agenda şi discursul.

4. Nu e obligatoriu să aleg candidatul care are şanse. E natural şi de dorit să mă orientez către cel care are o viziune cît mai apropiată de a mea, către cel care pare să-mi cunoască cel mai bine interesele şi promite că mi le va reprezanta. Ar putea fi o dezamăgire dacă ar cîştiga, dar dacă nu cîştigă rămîne un semn al conştiinţei noastre mai bune. Ca să nu mai spun că outsiderii devin candidaţi cu şanse numai dacă sîntem atenţi la discursul lor şi le acordăm încrederea noastră. Altminteri, nu avem cum să ieşim din situaţia de a avea mereu aceiaşi candidaţi cu şanse pe care nu-i putem suferi.

5. Un sistem nu poate fi reformat din afară. Cei care vor cîştiga mereu sînt cei implicaţi, cei care sprijină activ un partid sau un candidat, cei care hotărăsc în locul nostru. Noi, cei care nu mergem la vot, vom rămîne mereu spectatori. Şi vom putea fi ignoraţi pe mai departe de către politicieni. Şi-atunci, de ce să ne mai plîngem? Sigur, mi s-ar putea sugera că, în loc să votez, aş putea să construiesc o alternativă. Corect. Şi pînă atunci? Şi dacă nu vine momentul acela, al apariţiei unei alternative, cu sau fără sprijinul meu?

6. Criza politică ni se datorează nouă, alegătorilor. Şi tot noi trebuie să o rezolvăm. Absenteismul masiv de anul trecut a făcut ca nici un partid să nu abă suficiente voturi pentru a guverna singur. Şi nici un partid să nu poarte singur responsabilitatea actelor sale politice. Partidele parlamentare vor au de ales între compromisuri odioase şi lupta pînă la declanşarea alegerilor anticipate - care ar fi o nouă pacoste şi ar ameninţa să aibă tot un rezultat nedecis, în absenţa noastră de la urne.

7. În alegerile din 1992, 1996, 2000 şi 2004 am votat. Clasa politică nu era mai bună decît acum şi, pe măsură ce treceau legislaturile, nici speranţa nu mai era ce fusese. Dar am votat înţelegînd ce şansă am să aleg liber şi în semn de recunoştinţă şi de respect pentru cei care au răscumpărat această libertate cu vieţile lor în decembrie 89.

După ce mi-aţi ascultat motivele pentru care voi merge la vot, votaţi sau nu? Oricum veţi decide, hotărîrea dvs. va cîntări în rezultatele finale.

Eduard Manole se declară naţionalist la TVR!

La ora asta, pe TVR, se desfăşoară emisiunea electorală Tu decizi, în care este invitat candidatul independent la preşedinţia României Eduard Manole. Omul e calm, coerent, nu foarte convingător - pentru că are un stil stufos - dar destul de spectaculos. Nu prin cum spune, ci prin ce spune. Dă de pămînt cu toţi politicienii şi cu toate instituţiile statului, explică de ce e rea globalizarea, cum ar trebui reformate clasa politică românească şi sistemul financiar-bancar de la noi. Şi, culmea, are argumente.

Mărturiseşte că n-are nici un motiv să candideze: e plin de bani, ar putea locui oriunde pe planetă şi să facă tot ce-i trece prin cap. Şi-atunci de ce? "Sînt român şi vreau să trăiesc în România. Sînt patriot. Sînt naţionalist. România trebuie să fie din nou a românilor. Românii trebuie să se simtă o naţiune puternică şi să fie mîndri din asta. Vă dau România înapoi!" - spune el. E primul dintre candidaţi care are un astfel de discurs, în afară de bolnavii naţionali Vadim şi Becali.

Îl credeţi?

PS:

Este pentru a doua oară cînd apare la televizor în campanie. Şi pentru asta a avut trebuit să cîştige două procese la Curtea Constituţională. Interesant, nu?

UPDATE:

Din păcate, site-ul său e amatoristic şi uşor penibil.

Manole se întoarce. Eduard Manole

Spuneam într-un post mai jos că singurul dintre candidaţii la preşedinţie de anul acesta care îmi stîrneşte interesul meu de alegător mereu înşelat - şi de aceea cam blazat - este Eduard Manole.

Eduard Manole a devenit cineva pe speze proprii, are succes în afaceri, a candidat în 2000 şi a luat în jurul a 1% din voturi - deşi era un tînăr necunoscut -, a spus cîteva lucruri de bun-simţ şi pare cu totul altceva decît clica de politiceni care se îmbuibă de 20 de ani din osînza poporului şi nu se mai satură.

Îmi place şi semnul electoral - de atunci şi de acum -, timona, şi faptul că a construit un partid nou cu un nume care ar trebui să aibă acoperire, Partidul Demnităţii Naţionale.

Însă, am şi cîteva întrebări la care Eduard Manole ar trebui să răspundă dintr-un început, dacă vrea să aibă credibilitate.

De pildă, nu mi-e clar de ce Eduard Manole nu a anunţat mai din vreme că va candida. Pe urmă, cum şi-a strîns totuşi 273.000 de semnături de susţinere fără să se afle nimic? Mai mult, de ce a înfiinţat/preluat un partid pe care l-a ţinut ascuns pînă azi (pentru că numai azi a aflat toată lumea de existenţa sa; partidul n-are nici măcar un site funcţional)? Dacă n-a fost în stare să facă un partid să meargă, avînd totuşi şi bani şi o oarecare notorietate (căpătată în 2000), cum poate fi un preşedinte bun?

Unde s-a ascuns timp de nouă ani şi de ce, dacă l-a preocupat atîta soarta ţării, nu a încercat să se implice cumva?

Dacă e să insist puţin şi pe prima sa declaraţie de candidat al anului de graţie 2009, ca şi pe cîteva dintre obiectivele partidului său, mă tem că iese la tipar culoarea unui populism ţipător - şi chiar de asta nu mai avem nevoie. Aşadar, ar face bine să explice şi care ar fi măsurile de dreapta şi cele de stînga urgentisime pentru România şi mai ales care dintre ele pot fi luate de preşedinte.

Mîine, Manole se lansează oficial în cursă. Dacă răspunde la aceste nedumeriri, trecem mai departe. Şi poate că va cîştiga voturile unor nehotărîţi sătui de toţi cei care ocupă deja un presupus podium al cursei electorale şi care vor să aibă conştiinţa împăcată că au dat votul unuia care îl merită. La cîţi sînt ce care nu mai votează de vreo cîţiva ani din silă s-ar putea produce o supriză.

PS: Ştiu din surse sigure că în 2000 Manole şi-a făcut campanie la modul haotic, a aruncat bani pe afişe în cantitaţi uriaşe şi le-a trimis în teritoriu unor prieteni sau "voluntari" să le lipească fără să verifice ce se întîmplă (multe din materialele de propagandă au ajuns la gunoi nedespachetate), n-a avut o strategie coerentă, un turneu electoral, ieşiri publice/ mitinguri organizate, nimic. N-am înţeles atunci de ce a procedat aşa. Mi-am spus că poate omul şi-a făcut un capriciu. Unul visează o viaţă întreagă să-şi poată permite să meargă într-o dimineaţă să-şi bea cafeaua la Paris şi apoi să revină la treburile lui din ţară, fără să simtă asta la buzunar; altul, na, vrea să fie o dată-n viaţă candidat la preşedinţie. Dar dacă recidivează sper că e ceva mai serios.