Astă noapte a trecut la cele veşnice jurnalista şi scriitoarea Silvia Kerim (n. 21 octombrie 1931, Bucureşti). Dumnezeu s-o odihnească! Suferea de cîţiva ani, nu doar cu demnitate, ci cu o neştirbită speranţă şi cu un surîs de neşters pe chip. A scăpat din atacurile cancerului de cîteva ori, în aceşti ani, dar numai pentru scurte perioade. Dispărut într-o parte, apărea în alta. A crezut, pînă acum cîteva luni, că va ieşi biruitoare din acest război de uzură, că va muri mult mai tîrziu, de bătrîneţe. Şi se purta ca atare: ieşea la teatru, la film, la întruniri de redacţie, pe teren, scria şi făcea totul ca să ignore boala, să dea întîietate vieţii. Puterea îi venea tocmai din dragostea de viaţă. Şi a trăit din toate puterile. A atins culmi profesionale nici măcat visate de alţii.
[25 de cărţi publicate, mai multe musicaluri realizate, precum şi un serial de televiziune pentru copii, difuzat în 1995-1996 la TVR. A fost jurnalistă, înainte de 1989, la "Contemporanul", România liberă", "Cinema" şi "Secolul 20", a lucrat vreme îndelungată la Radio România şi, ca producător delegat, la Casele de Filme româneşti, colaborînd cu regizori ca Mircea Daneliuc, Alexandru Țâțos, Mircea Veroiu, Nicolae Corjos şi Sergiu Nicolaescu; din 1997 era redactor pe domeniul cultural la "Formula As".]
A iubit enorm şi a fost iubită. Marea ei dragoste a fost regizorul Mircea Veroiu, căruia i-a dedicat o carte şi pe care îl pomenea cu un respect vecin cu idolatria şi cu o afecţiune intactă şi la mulţi ani de la despărţirea de el.
A călătorit mult şi a prins în cărţi memorabile impresiile sale asupra locurilor şi oamenilor pe care i-a cunoscut.
A fost o mare preţuitoare de mîncăruri sofisticate, băuturi fine, mai ales de şampanie, şi de dans. Într-un cuvînt, îi plăcea să petreacă, să celebreze viaţa, cum s-ar spune. Şi era sufletul petrecerii, oriunde apărea.
Avea un haz nebun cînd povestea, cu accente autoironice, întîmplări mondene cu numele grele ale culturii române cu care s-a intersectat.
Iată de ce, chiar şi în această zi cernită, prefer să mi-o amintesc pe Silvia Kerim aşa cum a fost în una dintre ultimele ei "isprăvi". Cu atît mai mult cu cît îmi pare că a trăit... în paşi de dans.
Am avut şansa de a o întîlni în repetate rînduri, la şedinţe de redacţie, în care avea mereu un comentariu cu miez şi cu umor, şi la cîteva petreceri ale unor prieteni din redacţie. Acum patru, cinci ani, la ziua unei colege, lîncezeam plăcut, într-un fotoliu adînc de piele, în faţa unui şemineu generos, cu un pahar de vin roşu în mînă, încercînd să disting o muzică lentă, pusă în surdină, de zumzetul celor prezenţi, cînd Silvia a ţîşnit de pe locul ei, a declarat "damen tango" şi m-a luat la dans. Celelalte doamne n-au aşteptat de două ori îndemnul ca să-şi aleagă cîte un partener. S-a dezlănţuit o veselie generală. Eu, însă, cuprins încă de toropeala de dinainte şi protocolar din reflex, probabil că eram cam rigid. M-a provocat: "Te ştiam un haiduc...", şi a zîmbit subţire, cu ochii pe jumătate închişi, cum făcea ea cînd arunca vreo ironie. Ce-a urmat e de poveste, un dans spectacol. Şi era aproape octogenară.
Ultima oară cînd ne-am întîlnit la o agapă a fost în urmă cu vreo doi ani, cînd Sînziana Pop, directorul revistei "Formula As", a vrut să serbăm victoria - nu ştiam atunci că trecătoare - Silviei asupra cancerului. Am mers într-un restaurant simandicos, unde sărbătorita a fost la fel de încîntătoare ca întotdeauna, dar nu s-a mai încumetat la dans. Ne-am promis că vom dansa din nou cît de curînd. Şi-acel "curînd" n-a mai venit.
Dumnezeu sa o Ierte !.
RăspundețiȘtergere