Pe 7 februarie a.c se implineste un an de cind Părintele Arhimandrit Grigore Băbuş a trecut la cele vesnice. La Manastirea Cheia, acolo unde este îngropat, va avea loc un parastas in acea zi.
In memoria sa redau aici un cuvint despre Parintele Grigore, pe care mi l-a incredintat IPS Bartolmeu Anania, prietenul sau de-o viata.
# “În toamna anului 1941 m’a lovit toana de a deveni călugăr şi am bătut în poartea mânăstirii Antim, din Bucureşti. Nu cunoşteam vreo altă aşezare monahală şi cred că am ales-o pe aceasta datorită faptului că acolo îşi avea o chilie protosinghelul Firmilian Marin, viitor mitropolit al Olteniei, fostul meu profesor de Georgrafie şi, o vreme, director, la Seminarul Central din Bucureşti, unde continua să-şi aibă catedra.
La vremea aceea, mânăstirea Antim, al cărei stareţ era arhiereul Eugeniu Laiu, vicar patriarhal şi director al Institutului Biblic, devenise cămin al absolvenţilor Seminarului Monahal de la Cernica, acum studenţi la câteva Facultăţi ale Universităţii bucureştene. Am fost primit cu bunăvoinţă, cel puţin pentru perioada de încercare, şi, în lipsă de spaţiu, mi s-a rânduit să împart chilia cu ierodiaconul Grigorie Băbuş, student la Facultatea de Teologie. Ne cunoscuserăm, mai mult în treacăt, în singurul meu popas cernican, la vremea când el era încă elev. Aşa a început fraternitatea noastră spirituală, care avea să dureze o viaţă.”
# “Ani întregi am avut locuinţele vecine, în aceeaşi curte din Intrarea Patriarhiei 7, aşa încât vizitele noastre reciproce se produceau aproape zilinic. Cu toate acestea, reţin în memorie – dar mai ales în sensibilitate – un singur moment. Începând cu anul 1958, afându-mă în temniţa comunistă din Aiud, ştiam că printre miile de deţinuţi politici se află şi părintele Grigorie Băbuş, undeva în una din numeroasele secţii ale uriaşei închisori, ermetic izolate, fără nici o putinţă de comunicare între ele. Prin 1963, însă, când mijeau premisele unei posibile eliberări, deţinuţii din secţia a XII-a, unde mă aflam şi eu, ne-am pomenit duşi într-o sală imensă, cu bănci, în care însă intraseră – şi încă mai intrau – deţinuţi din alte secţii, rânduiţi în anume spaţii, cu straşnicul consemn de a nu comunica între ei, nici prin vorbe, nici prin semne. Trebuia să privim doar drept înainte, spre un ecran mare, ca să vedem filmul artistic „Darclée”, semnal de destindere a regimului carceral. Când au început luminile să scadă pentru începerea filmului, am simţit în dreapta mea un corp omenesc care escaladase banca şi se lipea de mine, strângându-mi cu frenezie braţul. Era prietenul şi fratele meu Grigorie Băbuş. Mă zărise de pe locul său, de undeva din spate, şi, riscând pedeapsa pentru încălcarea consemnului, se strecurase lunecos printre condamnaţii cuminţi, doar pentru a-mi oferi mie o clipă de afecţiune. Asta nu se poate uita.”
# “Înzestrat de Dumnezeu cu o voce superbă, cultivată la şcoala mitropolitului Firmilian, a fost unul din cei mai valoroşi slujitori ai catedralei patriarhale, timp de o viaţă.
Tot pe viaţă a fost şi directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, unde şi-a iubit cărţile cu pasiunea unui părinte pentru copiii săi.
Era un om foarte generos, nu rata nici un prilej de a ajuta pe cineva, fie direct, fie printr-o intervenţie. Avea prieteni peste tot şi era ascultat.”
De asemenea, puteti citi si textul pe care l-am scris la moartea Parintelui Babus.
Postări
