Întâlnire cu Lara

Cea mai recentă proză scurtă pe care am scris-o este acum e disponibilă şi în varianta electronică. Vă invit să o citiţi. Mulţumesc!

"Cafeneaua este goală. La bar se plictiseşte un chelner între două vârste, cu o mustaţă mare, lăsată "pe oală". M-am aşezat cu spatele la uşă şi cu faţa spre peretele de sticlă dinspre grădină. Ploaia umple geamul de broboane care fac ca verdele celor câ­torva pruni şi al tufelor de trandafiri să capete o stră­lucire neobişnuită pentru sfârşitul lunii august. Din boxe se răspândeşte muzica Ettei Jones. Se po­tri­veşte locului, care miroase a cafea amară şi e de­co­rat eclectic: un gramofon prăfuit într-un colţ, ibrice de alamă, cărţi vechi cu scoarţe tocite, pe care ni­meni nu le mai răsfoieşte, fotografii ale unor vedete de cinema din anii '50, cu rame late din lemn, discuri de vinil, nu­mere de înmatriculare pentru maşini dintr-o altă epocă, aparate de foto­grafiat care nu mai funcţio­nează de mult, lămpi cu gaz, cupe de vin ar­gintate, chiar un crucifix din bronz, cu un Crist răs­tignit în relief, o armonică mică şi o trompetă de cu­loarea aurului stins. 
De obicei, aici, seara, nu găseşti o masă liberă, mai ales vara, iar atmosfera e irespirabilă, din pri­cina fumului gros de ţigară şi a muzicii rock dată la volum mare. Iată însă că, deşi seara se trans­formă uşor în noapte, nimeni nu a intrat în local, în afară de mine, iar barmanul îşi îngăduie să pună muzică lentă şi tristă, care mi se strecoară pe artere ca o otravă dulce. 
Peretele de sticlă dinspre grădină e drapat cu şiruri de apă clară, în care încep să sclipească lumi­nile scăzute ale veiozelor de pe mese. Coniacul în­călzit din pahar mă îmbie să sorb des şi să mai cer unul. Îmi aprind pipa şi, când ridic ochii, tresar. Din fereastră, reflectată ca într-o oglindă, se desenează umbra unei femei abia întrezărită printre boabele strălucitoare de apă. Mă întorc pe jumătate spre uşă, pentru a mă convinge că nu e o nălucire. Da. Este ea. Cu părul umezit în şuviţe, cu ochii aprinşi şi cu ace­laşi zâmbet pe jumătate copilăros, ca în ziua în care am cunoscut-o. 
Era şi atunci o zi ploioasă de vară. Privirile ni s-au intersectat involuntar, căci încercam amândoi să traversăm din părţi opuse aceeaşi baltă formată pe tro­tuar, fără să ne udăm, să ne incomo­ăm sau să ne îndepărtăm prea mult umbre­lele de dea­supra capetelor. În cele din urmă ne-am încurcat în mişcări şi aproape că ne-am îm­brăţişat. Am râs amân­doi şi râ­sul ei luminos m-a încurajat să o invit la o cafea. Acolo a în­ceput totul. 
Şi-acum mi se întâmplă din nou. Lara intră în cafeneaua în care o adusesem o singură dată, în urmă cu cincisprezece ani. Platoşa din solzi de fier, închisă cu lacăte peste piept, de-a lun­gul atâtor ani, îmi cade într-o clipă. Reproşurile care mă fă­cuseră un om mereu cu pumnul strâns s-au risipit ca un abur. Toate nopţile de nesomn, în care m-am întrebat unde am greşit şi cum îi voi putea plăti trădarea, s-au topit din memorie. Lara este aici, în faţa mea, ca acum cincisprezece ani." 
Restul în Formula As.

PROZĂ/ Un fum de pipă

Aşteptam deja de prea multă vreme. Îmi era tot mai limpede că nu va veni.

Sosisem în faţa magazinului înainte cu zece minute şi m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu faţa către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detaşată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza când ar fi apărut ea.

Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie şi cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii aşteptate în mulţimea care umplea strada.

Se scursese greu încă un sfert de oră şi eram probabil foarte caraghios, cum stăteam aşa, cu ochii înfipţi în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam nimic de minute bune, pentru că imaginile din minte le copleşeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici o atenţie, în goana lor după cine ştie ce.

Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă să invit o femeie care nu mă cunoştea la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraş decât cel pe care îl ştia. Un tărâm al secretelor şi al plăcerilor rafinate.

Să o invit la cină ar fi fost banal şi mă temeam că aş fi dezamăgit-o. Însă, astfel formulată, invitaţia îi putea stârni curiozitatea. În plus, sugera un soi de amiciţie şi dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.

La urma urmei, era o actriţă splendidă, cu un nume tot mai sonor în teatru şi film, în ciuda tinereţii ei, şi care avea desigur o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări?

Trebuia să mă apropii de ea cu orice preţ. Din clipa în care am văzut-o prima oară într-o piesă de teatru m-am îndrăgostit fără leac. Mă înnebunea şi numai gândul că respir aerul aceleiaşi încăperi cu ea.

O mai văzusem în câteva filme, dar prezenţa ei pe scenă era cu totul altceva. Forţa ei magnetică îţi smulgea inima. Bianca era de o frumuseţe care te încremenea. Senzualitatea ei pregnantă se salva de frivolitate prin semnele unei rase fine. Felul în care îşi ţinea capul drept, părând mai înaltă decât toţi cei care se aflau în preajmă, gingăşia mişcărilor, bunăvoinţa maiestuoasă din zâmbetul ei, sonoritatea vocii, uşor răguşită dar caldă, apariţia ei pe de-a-ntregul era a unei regine. Cred că asta mă făcea să presupun că frumuseţea ei fizică este o reflexie a unui suflet la fel de impresionant.

Din piesă n-am înţeles mare lucru, căci eram subjugat de feminitatea Biancăi şi nu urmărisem povestea. Aşa că am decis să merg s-o văd din nou, în duminica următoare. Am trăit aceeaşi năucire plăcută, ca şi cum primăvara mi-ar fi dat buzna în sânge în plină toamnă.

După spectacol, care fusese un succes, i-am dus la cabină un buchet uriaş de flori şi am felicitat-o pentru rolul pe care l-a jucat admirabil.

Atunci i-am făcut invitaţia pe care acum mă temeam că nu o va onora, deşi o acceptase cu un zâmbet jucăuş.

Chipuri în oglindă

Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc în grabă locul umilinţei, m-am mai inspectat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproape mulţumit. Dacă nu ar fi fost acea mină tristă... Şi în acelaşi moment parcă m-am prăbuşit cu liftul în gol o sută de etaje. Bianca apăruse pe neaşteptate lângă mine. Uluirea mea a făcut-o să izbunească într-un râs de copil care tocmai a câştigat un premiu. Apoi, a rămas zâmbitoare şi calmă, dându-mi răgaz să mă dezmeticesc. Oglinda improvizată nu-i ştirbea din frumuseţe. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Faţa albă îi era încadrată de părul negru-antracit, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriţi de sprâncene bine arcuite şi gene lungi, îi străluceau ca unei pisici, deasupra unor pomeţi proeminenţi, care îi sporeau farmecul. Buzele îi erau pline de promisiuni, dar deloc vulgare. Îşi ţinea capul puţin aplecat spre umărul drept, ca şi cum mi-ar fi spus: „Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puţin”. Sau poate că încerca să ascundă imaginea unui gât puţin prea lung.

Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai revenit. M-am întors spre ea, vesel şi încurcat totodată.

- Bună seara, domnişoară. Ieşiţi în oraş cu un necunoscut? – am întrebat-o, cu un aer voit protocolar şi cu un zâmbet subţire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr aşteptarea.

- Necunoscutul m-a atras întotdeauna – a răspuns amuzată. Însă, noi ne cunoaştem, chiar dacă nu ne-am întâlnit decât acum câteva zile, după ultimul spectacol. Avem prieteni comuni, şi-apoi citesc şi eu ziarele.

Aşadar, nu eram pentru ea un anonim, îmi văzuse numele în presă şi poate chiar îl admira. Era plăcut să cred asta. M-am relaxat deodată şi cred că faţa mea arăta recunoştinţă.

- Bine, atunci să mergem – am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă nu era prima oară când ieşeam împreună.

Oraşul cu miros de lisianthus

Am hoinărit pe străzile din nord ale oraşului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată şi grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preţ de câteva pahare de vin roşu, într-un club privat, al cărui patron îmi era prieten, şi unde se cânta live blues&soul. Pe urmă ni s-a făcut foame şi am mâncat lup de mare, într-un micuţ şi cochet restaurant cu specific grecesc, lângă foişorul de foc al târgului de odinioară.

În fine, pentru că aveam zi de poker, n-am pierdut ocazia să le-o prezint câtorva prieteni, care mă aşteptau să jucăm, într-o mansardă din centrul vechi. Am jucat împreună câteva mâini, timp în care ne-am amuzat cu  băieţii, care au ajutat-o să câştige, deşi ea nu cunoştea bine nici valoarea fiecărei cărţi.

Spre dimineaţă, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov – flori sălbatice şi delicate, care îi se potriveau atât de bine – şi, într-un final, am condus-o acasă.

Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a trimis pe telefonul mobil o fotografie cu ea iţindu-şi capul din din buchetul de flori, însoţită de un mesaj: „Îţi mulţumesc pentru oraşul cu «miros» de lisianthus”. Florile de lisianthus nu miros, dar nici nu au nevoie la cât sunt de frumoase.

Ploaia fierbinte

Din seara aceea, am fost de nedespărţit. O aşteptam nerăbdător în culise, să-şi termine repetiţiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm oraşul, în căutarea unor locuri în care să ne umplem împreună de frumos, sau pentru a ne zăvorî în casă, la mine, cel mai adesea, ori la ea, din când în când, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era o atracţie atât de puternică între noi încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.

Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de ea, a început o ploaie torenţială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcaţi subţire, deşi ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrăţişaţi, râdeam de aburii care ieşeau din noi. Pânza cămăşii mele părea că se topise sub fierbinţeala trupurilor, ca şi rochia ei. Şi, încet, încet, ne dizolvam unul în altul. Sângele meu înflorea în carnea ei, iar sângele ei îmi umpluse venele, bubuindu-mi tot mai tare în timpane. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul şi părul şi îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câţiva paşi, lumina al giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu o fervoare încă şi mai mare. Ne-am oprit, puţin ruşinaţi şi mai mult amuzaţi, când pe lângă noi a trecut în fugă cu bărbat scund şi corpolent, care cu o mână încerca să-şi apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă să strunească un cocker spaniel care alerga ţinut în lesă.

Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine la birou, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spunea că mă va menţine sănătos, dacă o voi purta în dreptul inimii; o piatră colorată neobişnuit, pe care o culesese din drum şi care fiind, evident, una miraculoasă, putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bileţel pe care scria „Sunt a ta. Să nu uiţi!”...

Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească şi mai mult. Atunci, te vrăjea nu numai prin frumuseţe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toţi porii.

Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă şovăiam. Ceva nedesluşit, din adâncuri, un gând obsedant pe care încercasem adesea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriţă, atât de ofertantă şi instabilă, îmi oprea cuvintele pe care voiam să le rostesc.

„Te iubesc!” îi spusesem mai demult, de la început. Altele, mai grave, erau imposibil de pronunţat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reţinere ca în faţa unei uşi pe care ştii că dacă o vei deschide rişti să descoperi ceva dureros.

Teama aceea a căpătat formă şi nume când l-am sunat pe tata, să-i spun că aş vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: „Bine. Dar cu ce se ocupă fata?”. „Este actriţă, o actriţă cunoscută”, i-am răspuns. „Actriţă. Vezi să nu te pripeşti. Ştii cum e lumea actorilor”.

Discuţia cu tata mi-a accentuat îndoiala şi am început să traduc altfel zâmbetele şi aluziile celor care aflaseră de legătura noastră. Ceea ce, în loc să mă dezarmeze, m-a înverşunat. Ştiam că Bianca mă iubeşte, că este sinceră, că nu e o uşuratică. Şi-apoi, cunoşteam atâtea familii de actori fericiţi. Bărbaţi şi femei care au fost sau sunt idolatrizaţi, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite şi alţi iubiţi şi care, în pofida tuturor ispitelor şi greutăţilor, rezistă în căsnicii lungi.

Eram, de bună seamă, şi eu, ca şi tata, victima unei prejudecăţi. Pe care trebuia să o înlătur radical.

În răstimpul de când eram cu ea, Bianca nu mi-a dat nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înşele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil.

Bianca era, cu siguranţă, dragostea vieţii mele. Aşa încât, am dat o petrecere pentru prietenii noştri cei mai buni, în care ne-am anunţat logodna.

Apoi am plecat să sărbătorim singuri, în munţi.

Cabana de vânătoare

Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacţia, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care ameninţa de multe ori să ne ţină captivi într-o viaţă paralelă, nici cu grijile zilnice, nici cu toanele părinţilor. Să ne dăruim unul altuia la cea mai incandescentă cotă cu putinţă. De aceea, am ales un traseu greu, nemarcat, în munţii cel mai puţin umblaţi, pe care însă eu îi ştiam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune şi nici măcar curent electric.

„Cabană” – e un cuvânt prea generos; era de fapt o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperişul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap şi o masă din lemn negeluit.

Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure şi am făcut focul, am aprins două lumânări mari de ceară roşie şi am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiţi.

Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuţii despre orice, planuri şi ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeţi şi aşteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad şi brânduşe de toamnă. Ne-am dat într-un leagăn făcut din frînghii, între doi copaci falnici, şi am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca şopârlele. Am căutat pietre „preţioase” în pâraie şi ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-şi coborâseră oile şi care ne-au dat provizii de brânză în coajă de brad şi pastramă uscată de berbec. Am citit fiecare alte cărţi şi ni le-am povestit. Ne-am făcut o „capelă”, numai pentru noi, în scorbura unui stejar secular. Puneam acolo, în fiecare zi, câte o rugăciune, scrisă pe un petec de hârtie. Erau rugăciuni-dorinţe, pe care ni le adresam unul altuia, convinşi că ni se vor îndeplini – chiar şi acelea care erau peste puterile omeneşti. Dar nu aveam voie să citim bileţelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoarcem la „capelă”, să vedem ce dorinţe ne-am pus şi care s-au împlinit. Era proba dragostei adevărate.

Premiera

După două săptămâni, mai îndrăgostiţi ca niciodată, am revenit în oraş. Pluteam ca într-o bulă de săpun, deasupra lumii, purtaţi numai de suflarea iubirii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la întâia premieră care avea loc de când eram împreună.

Piesa era bine scrisă şi bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Dar ceva din întâmplările de pe scenă m-au indispus brusc. Am simţit, pur şi simplu, că mă golesc. Câteva îmbrăţişări şi sărutări ale ei cu partenerul de scenă mi s-au părut prea pătimaşe, mai mult trăite decât jucate. „Ştii cum e lumea actorilor” – mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepţia de după, strângând mâini şi spunând fraze banale, cu gândul în altă parte.

Bianca a simţit că sunt deranjat de ceva.

- S-a întâmplat ceva? – m-a întrebat, cu vădită nelinişte în glas.

- Nu, spectacolul a fost reuşit, iar tu ai jucat excepţional – am răspuns. Vocea îmi suna însă metalic şi departe în cap, de parcă ar fi fost ecoul vorbelor unui sufleur, ajunse până la mine pe o instalaţie de aerisire.

- Mulţumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simţi bine?

- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoţia intrigii...

Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost şi mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat şederea la petrecere şi am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut, în sfârşit. Pentru moment, căci bănuiala şi-a făcut culcuş în mine, gata oricând să încolţească din nou şi să mă sufoce cu lăstarii ei.

Şi n-a durat mult până să o facă.

O chemare irezistibilă

Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naştere. Am acceptat bucuroşi, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, gust pentru mâncăruri şi băuturi fine şi ştiinţa de a crea atmosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. După primele mişcări pe ring, amicul a tras-o spre el cu un gest fulgerător al mâinii drepte până trupurile li s-au lipit. Apoi şi-a afundat faţa în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului ei, iar ea îşi cabrase gâtul sub răsuflarea lui fierbinte. Au continuat să danseze minute în şir. Bianca nu a încercat nici o clipă să-l îndepărteze, râdea şi se unduia în ritmul muzicii ca în transă. 

M-a cuprins aceeaşi indispoziţie ca la teatru. Şi m-am temut atunci că starea aceea de panică şi frustrare pe care o trăiam este gelozie – un sentiment oribil şi chinuitor. Mi-ar fi fost ruşine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranţă de sine şi neîncredere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numeşte dragoste. Poate de aceea am şi anulat în mintea mea imaginea celor doi dansatori cu o explicaţie, foarte plauzibilă de altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanţă până la urmă. Şi am tăcut. Dar seara imi pregătea încă o surpriză.

La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva minute, ca să dau un telefon şi m-am retras în bibliotecă, unde era linişte desăvârşită, ca să vorbesc cu editorul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgomot de fond într-o convorbire telefonică, ar fi considerat asta o lipsă de respect.

La întoarcere, prin perdeaua cu ţesătură deasă şi broderii bogate care acoperea uşile sufrageriei, i-am văzut pe toţi la masă, în aceleaşi locuri în care stăteau şi când am plecat. Amicul meu se mutase însă lângă Bianca şi tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireş, după ce sorbise câteva fumuri. Bianca a luat-o cu gesturi sigure, de fumător, deşi nu fumase niciodată, şi a tras un fum. A ţinut puţin în gură aburul parfumat şi apoi l-a eliberat, urmărind cum se înalţă micul nor. A mai tras un fum, în timp ce gazda îi explica ceva, în felul său agitat, apoi i-a înapoiat pipa.

Pentru prima oară în viaţă, vedeam o femeie care fuma cu o voluptate de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacţia prietenului nostru, care zâmbea cu ochii pe jumătate închişi.

Femeia aceasta avea în ea o chemare irezistibilă pentru orice bărbat. Şi îşi lua libertatea de a nu şi-o cenzura. Cum să-i reproşezi aşa ceva? Dar cum să trăieşti cu asta? Eu unul n-aş fi putut, căci m-aş fi autodistrus.

Am plecat.

_________________________

Notă: 

Textul a apărut, cu unele modificări, în Formula As.

PROZĂ/ Portrete în creion

[...] Oraşul dormea înfăşurat într-o noapte albă de ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, în culorile date de lumina vitrinelor şi a becu­rilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau în ceaţă fără zgo­mot, ca în vălătuci de vată. Ne ţineam de mână strâns, ca şi cum ne-am fi te­mut să nu ne pierdem. Ceaţa ne învăluise şi pe noi, de la glezne până la piept. Aşa încât, de departe, apă­ream ca doi înotători cu ca­petele dea­supra aerului lăp­tos şi rece.

"Dragostea este un râu... Trebuie doar să plu­tesc. Fără spaime, fără pla­nuri, fără aş­tep­tări. Mă iu­beşte şi o iu­besc, dar dacă ră­mânem îm­preună, o voi mai iubi? N-o voi urî pen­tru neputinţa mea? Şi nu mă va urî şi ea?" - mă întrebam şi o strângeam mai mult de mâ­nă pe Isabela. Iar ea tă­cea, de parcă ar fi auzit ce gân­deam şi de parcă nu ar fi durut-o.

Furtună de vară

Eram căsătoriţi de puţin timp, abia ne mutaserăm în ca­să nouă, aveam un câine ju­căuş şi plănuiam să facem co­pii. Înainte de a ne îndră­gosti unul de altul fu­seserăm prie­teni şi colegi de birou. Ne îm­păr­tă­şeam tot ce ne preo­cupa şi râdeam mult. Când ne-am cu­nunat, aveam amân­doi câţiva ani peste treizeci şi eram con­vinşi că suntem suflete-pere­che. To­tul părea în cea mai de­să­vârşită ordine, când, pe ne­aşteptate, m-am în­drăgostit de o altă femeie: Marina, în ciuda faptului că o iu­beam în continuare pe Isa­bela la fel de mult. Marina era e­xact opusul Isabelei. Dacă ar fi să o descriu într-un sin­­gur cuvânt, acesta ar fi furtună. Marina era o fur­tună de vară care te cotropea fără speranţă, din toate păr­ţile, îţi pătrundea până în mă­duva oa­selor, te scu­tura de-ţi amesteca ideile şi sentimentele, îţi des­chi­dea cerul şi pământul pentru a-ţi arăta lucruri nebă­nu­ite, te en­tuziasma, te bucura, te purta în rafale lungi, până spre soare. O femeie puternică, energică, expe­ri­men­tală, fermecătoare. O femeie care era prea mult pentru orice bărbat şi pe care, probabil, o râvneau toţi băr­baţii care o cu­noşteau. În comparaţie cu ea, Isa­bela era icoana soţiei perfecte şi atât. "Atât! Atât?" - mi-au fulgerat prin minte o exclamaţie şi o inte­ro­gaţie din chiar clipa în care am cunoscut-o pe Ma­rina. Ce îşi poate dori un băr­bat mai mult decât o fe­meie pe care s-o iubească şi care să-l iubească, să-l în­grijească, să-l susţină, să-l respecte, cu care să aibă pasiuni şi proiecte comune, în care să vadă mama copiilor lui? Nu e de-ajuns? Nu pentru toţi bărbaţii. Unii, printre care mă număr şi eu, au nevoie şi de o per­manentă motivare. De ceva care porneşte din fe­meia iubită şi care îi face să tindă mereu spre a fi mai buni. De ceva care să le strice con­fortul, să le ame­ninţe stabilitatea, să le testeze limi­tele, dar să-i facă să se simtă vii! Dintre aceşti bărbaţi, o parte caută aşa ceva în sporturi extreme, în călătorii exotice sau în speculaţii financiare riscante. Alţii, ca mine, ca­ută în­tr-o femeie. Şi, în opinia mea, aceştia sunt adevă­raţii câştigători. Căci, odată ce ai găsit o femeie de acest tip, orice săritură cu paraşuta, expediţie în junglă sau pariu nebunesc pe bursă ţi se pare simplă co­­pilărie. Ea face totul mai intere­sant şi totul posibil!

Marina era o astfel de femeie. [...]

Integral în Formula As.

PROZĂ/ Mănuşile roşii

Trenul se apropia greu de peron. Parcă mer­gând de-a buşilea, cu icnete şi oftaturi de om aflat la capătul puterilor. De o parte şi de alta a liniei ferate, singura care fusese deszăpezită în acel orăşel de provincie, nămeţii străluceau sub cerul de onix. Gara era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în preajma marilor sărbători. Trenurile întârziaseră cu orele, din cauza viscolului care le blocase în câmp. Chipurile oamenilor aveau pielea întinsă de ger. Aerul îngheţat ameninţa să se spargă într-o ploaie de sticlă pisată, la primul strigăt care ar fi izbucnit dintr-un piept mai puţin răbdător.

Deşi aşteptasem trenul cu înfrigurare, am făcut câţiva paşi într-o parte, privind forfota pestriţă a gării, îna­inte de a mă lăsa absorbit de ea. Şi-atunci, în în­ghesuiala de paltoane şi geci cenuşii, ochii mi s-au oprit asupra unor mănuşi roşii care încercau să-şi cro­iască drum prin mulţime cu o delicateţe nepotrivită în acea îmbulzeală. Erau ale unei femei tinere, cu părul aproape la fel de roşu, care îi încadra faţa mică şi albă, cu ochi de un albastru pătrunzător. O figură fascinantă, care apăruse de nicăieri. Stătusem câteva ore în gara aceea. Era imposibil să fi fost acolo până atunci şi să nu o fi remarcat. Valul de oameni o purta într-o apa­ren­tă derivă, dar ea reuşea, cumva, să se apropie de vagonul pe care îl că­uta. Înde­păr­tându-se tot mai tare de mine. Fluierul şefului de tren a tăiat larma în două: o se­cundă s-a făcut tăcere, pentru ca apoi strigătele, tro­păiturile, sunetul bagajelor izbite între ele să irumpă cu mai multă intensitate. Tras şi împins de puhoi, am găsit, pipăind cu piciorul, scara unui vagon şi m-am săltat în el. Înăuntru, un miros greu, cald şi umed, m-a izbit până în vintre. M-am uitat deasupra uşii primului compartiment şi mi-am dat seama că am greşit vago­nul. Înapoi nu mai era drum deschis. Am mers mai de­parte, printre calabalâcuri şi oameni care nu mai prin­seseră bilete decât "în picioare", trăgându-mi geaman­tanul după mine. Locomotiva a şuierat scurt, iar trenul s-a smuls din gară. Am continuat să merg spre capătul lui şi, după un timp, am dat de vagonul, compar­ti­mentul şi scaunul indicate pe biletul meu. Am deschis uşa, am salutat şi mi-am ridicat va­liza în plasa de deasupra canapelei din dreapta. Fotoliul meu, de lângă fereastră, era liber, deşi culoarul gemea de oameni fără loc. M-am aşezat şi mi-am aruncat un ochi, în sfârşit, că­tre ceilalţi pasageri. Toţi erau preocupaţi de câte ce­va. Unii citeau, alţii se pregăteau să mănânce şi unul în­­cerca să adoarmă. În faţa mea, fata cu părul roşu pri­vea absentă pe geam. Am tresărit uluit. Şi-a întors ochii spre mine, cu o familiaritate de parcă m-ar fi aş­teptat, şi mi-a zâmbit larg. I-am răspuns cu un zâmbet stân­jenit, în timp ce mă întrebam dacă nu mă văzuse ur­mărind-o în mulţime. Dar am alungat acest gând, care mă făcea deodată să mă simt caraghios. Mi-am scos repede o carte din geantă şi mi-am coborât ochii în ea. Simţeam că femeia continuă să mă privească. Şi mă străduiam să mă afund în lectură, citind cu ma­ximă atenţie prima frază din pagina la care îmi lăsasem semn. Nu înţelegeam nimic. Citeam din nou şi din nou. Pricepeam cuvintele, dar înşiruirea lor se scufun­da ca un convoi într-o junglă cu nisipuri mişcătoare. Dea­supra sensului acelor câtorva rânduri rămânea nu­mai vegetaţia luxuriantă a gândurilor mele. De unde apăruse femeia aceea? Şi cum m-am nimerit chiar lângă ea? Ce mă captiva: frumuseţea ei aparte sau felul straniu în care am întâlnit-o?

Mi-am îndreptat ochii spre fereastră, oco­lindu-i privirea. Atunci şi-a reluat şi ea poziţia de mai înainte, cu bărbia în mâna stângă, pri­vind în gol. O studiam pe furiş, având aerul că meditez la ce citisem. Dar n-am păcălit-o. Întâi i-a răsărit pe chip un zâmbet mic. Pe urmă, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, a desenat pe geamul aburit un brad, cu o stea mare în vârf. Apoi a întors repede capul şi mi-a surprins pri­virea. Am zâmbit încurcat şi, ca să scap de stin­ghereală, am schiţat, stângaci, o semilună dis­pro­porţionată deasupra bradului ei, făcând-o să râdă. Ne-am apropiat ca să privim luna care se ză­rea prin felia limpede de geam în formă de "C". Cerul se înseninase şi devenise sticlos, sub pu­terea aştrilor nopţii. Cred că de pe bolta lui, ca­petele noastre, cuprinse în "luna" în des­creş­tere închipuită de mine pe sticla ferestrei, pă­reau prinse într-un medalion din altă epocă. Sau poate că se vedeau ca printr-un ochean întors, prin care, cu cât priveşti mai mult, imaginile se tot micşorează, până se topesc în substanţa unei poveşti mai mult bănuite decât clare, a unei alte realităţi.

***

Prin ochiul lunii, trenul se făcea din ce în ce mai mic, până nu mai rămânea decât o linie luminoasă, în noaptea deplină, pe zăpada imaculată. De sus, atât de sus, încercam să distingem bradul şi luna desenate pe o fereastră aburită. Dar privirea ne-a descoperit o sa­lă maiestuoasă de bal, înălţată în întregime din ghea­ţă, în mijlocul unui lac uriaş. Pe pereţii rotunzi şi pe co­loanele care sprijineau tava­nul boltit erau sculp­tate fabu­loa­se dantelării. Sute de lumânări albe şi roşii ardeau într-un can­de­labru de gheaţă şi în supor­tu­rile de pe lângă mesele îmbelşu­gate. Lumina lor pâlpâi­toa­re ră­sucea caleidoscopic desenele de pe globurile de gheaţă ce în­veseleau zidurile. Lumina stră­vezie fă­cea ca ghirlandele din crengi de brad şi de vâsc care atâr­nau deasupra ferestrelor să pară luate în stăpânire de un foc interior. În câteva locuri, copci mari, tăiate în pardoseala de gheaţă, lăsau să se vadă peşti albaştri, verzi şi aurii, înotând dintr-o parte în alta. Când îţi mu­tai ochii de la fosforescenţa lor înapoi, spre lumina di­fu­ză a încăperii, sala parcă se dilata tot mai mult, până când întinderea ei devenea nesfârşită, iar ghir­lan­dele, globurile, lumânările şi bunătăţile de pe mese - amin­tiri. În decorul de gheaţă, nu era nici frig, nici cald, ci precum este primăvara timpurie, într-o amiază însorită, fără vânt. Poate pentru că atmosfera era încăl­zi­tă de mu­zica mereu în schim­ba­re, de la vals la tango, care făcea să foşnească, în ritmuri diferite, rochiile lungi şi decoltate ale doamnelor. Sau poate că aerul re­ce fusese risipit de parfumul ta­re al trabucurilor pe care le fu­mau domnii. Ori poate că sim­pla bucurie a Crăciunului ardea în noi, cu flacără mare. Observasem toate acestea în vârtejul dansului din care nu ne puteam opri. Eu şi femeia cu părul roşu, pe care îmi aminteam că o cunoscusem într-un tren, ne roteam elegant şi abil printre nenumărate perechi, fiecare cu­prinsă în dansul său. Dansam veseli, puţin emoţionaţi, dar încrezători - ca atunci când pleci într-o călătorie pe care ţi-ai dorit-o foarte mult. Fiecare rotire a noastră era ca un tur complet al limbii mari a unui ceas care se întindea pe orizontul acestei lumi. Şi fie­care învârtire a limbii de ceas ne aducea dinaintea ochi­lor un episod dintr-o viaţă care putea fi a noastră. Un bărbat şi o fe­meie mer­gând de mână, spre asfinţit, pe malul unei mări învolburate. Un câmp cu iarbă înal­tă, mirosind a su­nă­toare şi mentă, pe care ea şi el stau lun­giţi pe spa­te, privind cerul până se scufundă în el. O petrecere în­tr-un palat de gheaţă, dintr-un Ajun de Cră­ciun, la care doi tineri au ajuns dintr-un tren înză­pezit pe-o câmpie pustie.

Cu fiecare mişcare a limbii mari a ceasului, dansul nos­tru devenea tot mai asemănător unui turbion. Cercu­rile descrise de trupurile noastre erau mai mici şi mai rapide, ridicându-ne de la pământ. Rochiile fe­me­ilor din jurul nostru se decolorau, treptat, până la albul cel mai pur, înghiţind şi negrul costumelor bărbaţilor, şi apoi desfăcându-se, în necontenita lor rotire, ca pe­ta­lele unor flori, care ningeau viscolit peste sala de bal. Iar palatul de gheaţă îşi pierdea contururile în această nin­soare, până când se prefăcea într-o câmpie fără mar­gini, pe care un tren era îngropat încet, încet în zăpadă. (Continuare)

PROZĂ. Mere Putrede

Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30. M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.

18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în res­tul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacra­mental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, ca­tifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încor­dată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însin­gu­rare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care pri­vea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neo­bişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cas­cadă de ima­gini şi metafore, de care părea fas­cinată. Descătu­şarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne au­zeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri in­­terioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd stră­lucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pri­cinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice dis­cuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apă­ream drept un monument al frivo­lităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plă­cea. Îmi părea un contrast perfect pen­tru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.

Andreea

 

18.45. Iată că nu stătuse ceasul.

Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plă­cea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridi­cat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Cla­ra, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că mă­su­ram camera cu paşi mari, în timp ce vor­beam la telefon, gesticulam, râdeam, ex­cla­mam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stă­pâ­neam euforia nici atunci, cum nu o fă­ceam niciodată când vorbeam cu An­dreea, cea mai bună prietenă a mea încă din stu­den­ţie. În zece ani de când ne cu­noşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spu­­­nem un gând, o stare, o în­tâm­plare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apro­piaţi cu care îm­părtă­şeam ne­li­niştile, micile vic­to­rii şi atâtea al­tele. Însă, sim­ţeam că în An­dreea am in­ter­lo­cutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare în­tâlnire sau convor­bire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pier­dut Nordul.

Nu era iubire între noi! Sau era dra­goste, dar nu doar dra­gos­te, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de du­ioşie, când ironică; uneori mai în­drăz­neaţă, alteori precaută. Era un senti­ment nebulos, pe ca­re îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzua­li­tatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne des­chidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndră­gostiri şi pentru că ne confesam aşa cum ni­ciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Fe­rită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu te­nacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre pri­etenii noştri comuni, poate şi pen­tru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon. (Continuare)

Proză scurtă: "Dragoste virtuală"

În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut. Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aştep­tăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scri­itori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi em­patie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile au­to­matisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără ori­zont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o pro­vocare a con­cu­renţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glu­mă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă pre­cauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsă­to­riţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc ca­re simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fo­to­­grafia altcuiva. Am gă­sit-o pe reţele de socia­lizare şi în câteva pa­gini legate de Universitatea din Iaşi, cu nu­mele şi fo­tografia ei. Am început să mă rela­xez. Am ru­gat-o să-mi mai dea şi al­te foto­grafii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu pi­cioare lungi, lungi, pe­da­lând pe o bicicletă ma­re, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pre­texte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram în­surat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea dis­tanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, aco­pe­rind, unul după altul, toate ungherele trupului, în ace­laşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei ce­lule era pricinuit în parte de mister, în parte de do­rinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un ne­sfâr­şit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au con­centrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele compu­terului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâm­betul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe ge­nunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vâr­tejuri de iasomie.

Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la pro­­priu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, pre­ves­tind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noas­tre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi relua­te mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de sta­rea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se pro­­­iecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă spe­cia­lă, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fan­tezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cu­noaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum parado­xal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când vi­sezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, în­cât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cu­vintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem au­dio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visu­lui. (Continuare)