Cuvant pastoral la Sfintele Pasti 2011 al IPS Teofan: "Fiti purtatori de inviere!"

† TEOFAN

Prin harul lui Dumnezeu arhiepiscop al Iasilor si mitropolit al Moldovei si Bucovinei

Iubitilor preoti din parohii, cuviosilor vietuitori ai sfintelor manastiri si dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iasilor: har, bucurie, iertare si ajutor de la Dumnezeu Cel in Treime preaslavit – Tatal, Fiul si Duhul Sfant!

"Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti, vesnice”.

Frati crestini, surori crestine,

HRISTOS A INVIAT! ADEVARAT A INVIAT!

Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumarate ori in noaptea Sfintelor Pasti si in toate zilele pana la Inaltare. Repetarea acestor cuvinte implica raspunsul la framantarea esentiala, constientizata sau nu, care macina sufletul si mintea omeneasca, cea legata de moarte si de viata vesnica: De ce murim?, Ce se intampla dupa moarte?, Care este rostul vietii?, De ce ne dispar prietenii si cunoscutii?

De aceea, in aceasta noapte de lumina se cuvine sa meditam la taina Invierii lui Hristos, sa meditam la moartea noastra, sa meditam la mortii nostri, sa meditam la viata.

Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a infricosat de ea, a fugit de ea, a cautat tot felul de formule pentru a o depasi. De obicei, in fata mortii semenilor, omul are acum, precum altadata, sentimentul disparitiei definitive. Conceptia care a dominat lumea in vechime este descrisa de Solomon, cu mii de ani in urma, in aceste cuvinte: “In ochii celor fara de minte, dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Si plecarea lor dintre noi, un prapad.” Nenorocire, prapad sunt cuvinte care defineau altadata, ca si acum, moartea proprie sau a celor din jur. In pofida acestei atitudini, o licarire de speranta se ivea inca din timpurile vechi: Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele… Ei sunt in pace. Chiar daca, in fata oamenilor, ei au indurat suferinte, nadejdea lor este plina de nemurire. Si fiind pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit vrednici de El. Ca pe aur in topitoare, asa i-a lamurit si ca pe o jertfa de ardere intreaga i-a primit. Straluci-vor in ziua rasplatirii.

Cu toate aceste indemnuri spre nadejdea in nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominati de conceptia ca dupa moarte nu mai exista nimic. Golul, tacerea, intunericul, nemiscarea, nefiinta erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar si intre evrei, pe vremea Mantuitorului, erau unii care nu credeau in inviere.

Intr-o lume astfel dominata de moarte, coboara la plinirea vremii Dumnezeu, izvorul vietii si al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, traieste printre oameni, poarta povara pacatelor lor, primind rastignirea drept rasplata. Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus in mormant, dar a treia zi mormantul este gasit gol. Hristos inviaza din morti, este vazut de oameni, vorbeste cu ei, cineaza cu ei, se bucura impreuna cu ei. Istoria omenirii intra intr-o alta faza a desfasurarii ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiintata in realitatea ei distrugatoare si, prin Invierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.

Iubiti credinciosi,

In noaptea Sfintelor Pasti, noi, crestinii, suntem chemati sa patrundem adanc in taina acelui mormant gasit gol a treia zi dupa moartea lui Hristos, in taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viata lumii, pentru viata fiecarei fiinte umane, pentru existenta universului.

Indrazniti, pamantenilor!, Indrazniti, muritorilor! Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheama sa indraznim a cunoaste, a recunoaste, a primi adevarul ca moartea a fost golita de continutul ei distrugator prin moartea si Invierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe in aceste zile dau marturie in acest sens: Puterea mortii si stricaciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viata aducatoare, Stapane, si tuturor ai izvorat viata vesnica si oamenilor celor muritori inviere le-ai daruit; Hristos, Mantuitorul nostru, (…) stapanirea mortii a zdrobit, prin moartea Sa, imparatia mortii a surpat si ne-a scos pe noi din intuneric si din umbra mortii.

Recunoastem in aceste cuvinte marturisirea adevarului ca Invierea lui Hristos are drept scop invierea omului. Invierea lui Hristos este invierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirma ca Invierea Domnului fara invierea omului, fara abolirea mortii ar fi un adevar incomplet (…) fara nici o legatura cu peripetia existentiala a fiecarui om, cu viata si cu moartea lui. De aceea, taina mortii si a Invierii lui Hristos o traieste Biserica drept mod si cale care fac pe fiecare om partas al vietii dumnezeiesti, al nemuririi si al nestricaciunii: modul de existenta al lui Hristos devine modul vietii pentru tot omul care se deschide spre revarsarea in el a tainei mortii si Invierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

Pentru a intelege moartea noastra si a celor din jur in adevarata sa semnificatie si a o accepta fara caderea in disperare, Biserica ne asaza in fata moartea si Invierea lui Hristos. Din Crucea Rastignirii si din mormantul Invierii izvorasc intelegerea sensului mortii noastre si puterea invierii noastre. Sfantul Apostol Pavel explica legatura dintre moartea si Invierea lui Hristos, pe de o parte, si moartea si invierea noastra, pe de alta parte. Daca Hristos a inviat, inviaza si cei ce L-au primit pe El in viata lor: Daca am murit impreuna cu Hristos, spune Sfantul Pavel, vom si invia impreuna cu El. Daca ramanem intru El, vom si imparati cu El; de-L vom tagadui, si El ne va tagadui pe noi. Daca Hristos n-a inviat, nici mortii nu inviaza. In acest caz, totul este zadarnic. Zadarnica ne este viata, zadarnica ne este trecerea prin moarte, zadarnica este si credinta noastra: Dar acum, continua Apostolul neamurilor, Hristos a inviat din morti fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Caci, precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia.

Dreptmaritori crestini,

Acum aproape doua milenii au avut loc moartea si Invierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea sa inteleaga cu adevarat rostul vietii si al mortii, rostul existentei pe pamant si a ceea ce se intampla dupa moarte. O parte a umanitatii s-a lasat cuprinsa de adevarul Invierii lui Hristos, o alta parte a contestat si contesta acest adevar.

Este de datoria noastra, a celor nascuti si crescuti sau convertiti la credinta dreptslavitoare in moartea si Invierea lui Hristos, sa cautam a ne altoi continuu pe tulpina numita Hristos pentru a fi partasi si ai Invierii Lui. Din martori si traitori in propria noastra viata ai mortii si Invierii lui Hristos, suntem chemati sa marturisim acest adevar catre cei de aproape si catre cei de departe. Cuvantul ingerului rostit femeilor purtatoare de mir aflate langa mormantul de unde inviase Hristos sa fie cuvantul nostru adresat lumii: Pentru ce-L cautati printre morti, ca pe un om, pe Cel ce este intru lumina cea pururea fiitoare? Alergati si vestiti lumii ca a inviat Domnul, omorand moartea, ca este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mantuieste neamul omenesc.

Omenirea are nevoie imensa de martori si marturisitori ai Invierii lui Hristos pentru a nu se lasa stapanita de duhul mortii, care se impregneaza tot mai mult in mintea si inima oamenilor.

Sa fim, asadar, oameni ai Invierii, fii si fiice ai Invierii. Taina Invierii lui Hristos sa ne cuprinda fiinta launtrica si, de aici, lumea sa fie patrunsa de biruinta lui Hristos asupra mortii si intunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptandu-L pe Hristos in viata noastra si inradacinandu-ne noi pe viata Lui. Prin rugaciune, prin participarea la Sfintele Taine, viata lui Hristos devine viata noastra si viata noastra devine viata Lui. Prin post si prin metanii intampinam in trupul nostru stricacios harul Invierii. Prin iubirea de vrajmasi, prin iertare si smerenie, mintea, inima si sufletul nostru devin locasuri ale Duhului Sfant. Prin fapte de milostenie preluam asupra noastra suferinta semenilor, fiind urmatori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinta intregului neam omenesc.

Suntem fii si fiice ai Invierii si prin pastrarea legaturii, prin rugaciune si milostenie, cu cei plecati dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborat la iad intre cei morti la Invierea Sa, tot astfel suntem chemati sa mergem la mormintele cunoscutilor spre a le vesti nadejdea Invierii, rugandu-ne pentru odihna sufletelor lor. Sa nu-i uitam pe eroii neamului, pe cei morti in inchisori, pe cei doborati de furia cutremurelor sau a revarsarilor de ape. Suferinta lumii sa fie suferinta noastra, caci numai asa ne asemanam cu Hristos in moartea Lui pentru a fi partasi ai Invierii Lui.

Asezandu-va la inima aceste ganduri, rog pe Dumnezeu sa va invesmanteze viata cu multa lumina, sa va daruiasca pace in suflet, sa va ocroteasca familia, pruncii, ogorul si tot ce va este drag. Iubirea fata de toti sa va umple de inviere, deoarece cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte, iar noi stim ca am trecut din moarte la viata, pentru ca iubim pe frati, dupa cuvantul Sfantului Ioan Evanghelistul.

Bucurati-va intru Domnul! Raspanditi bunatate in jur! Fiti purtatori de inviere! Marturisiti tuturor ca Hristos a inviat!

Al vostru parinte si frate catre Dumnezeu rugator,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Pastorala de Paşti a ÎPS Bartolomeu Anania

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l ai luat, spune mi unde l ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L au văzut înviat.

Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.

Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.

Iubiţi credincioşi,

Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran - sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care - în cazul nostru - îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.

Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă - din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.

Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.