Trinomul fundamental: Libertate-credinţă-fericire

Aseară a avut loc ultima întrunire a Grupării Rost de dinaintea vacanţei, în acelaşi minunat spaţiu al Librăriei "Predania" (Str. Vulturilor nr. 8). A fost una dintre cele mai miezoase şi încîntătoare dintre cele pe care le-am avut în ultimele luni.
Invitatul nostru special, lect. dr. George Ardeleanu (Universitatea Bucureşti), ne-a vorbit, dovedind o capacitate de sinteză şi analiză exemplară, "Despre libertate la N. Steinhardt şi Dostoievski".
Ca un veritabil specialist în Steinhardt ce se află (are un doctorat "summa cum laude" despre viaţa şi opera scriitorului evreu convertit la creştinism în închisoare şi călugărit, sub numele Nicolae, la Mănăstirea Rohia), dr. George Ardeleanu a demonstrat că toate scrierile (juridice, politice, iudaice, creştine şi literare) şi acţiunile lui Nicu Steinhardt (inclusiv atitudinea şi gîndirea sa din timpul anchetelor şi al puşcăriei) stau sub semnul libertăţii. Este o perfectă corespondenţă între ce credea, gîndea, scria şi trăia Steinhardt.
Steinhardt vedea credinţa adevărată legată indisolubil de libertate (crezi nu “pentru că…”, ci “în pofida…”, “deşi…”, “chit că…”), de incertitudine (mîntuirea nu e garantată printr-un contract între credincios şi Dumnezeu de timpul “îţi împlinesc poruncile şi e musai să mă mîntuieşti”) şi de fericire (credinciosul autentic e fericit). 

Marea sinteză-învăţătură pe care am primit-o aseară este despre trinomul fundamental libertate-credinţă-fericire.

Dr. George Ardeleanu a făcut şi un paralelism interesant între conceptul de libertate la Steinhardt şi la Dostoievski.
Intervenţiile mai multor participanţi la întrunire (literaţi, teologi, sociologi...) l-au determinat pe invitatul nostru să ne înfăţişeze alte argumente, să evoce episoade mai puţin cunoscute şi să ne împărtăşească amănunte relevante. 

Seara, desfăşurată, aşa cum ne stă în obicei, ca o întîlnire între prieteni în jurul unei mize generale, s-a încheiat într-o atmosferă veselă, după cum se şi cădea de vreme ce a purtat marca duhului lui Steinhardt.
Ne revedem la toamnă, pe teme la fel de interesante ca şi pînă acum şi cu invitaţi de acelaşi calibru cu George Ardeleanu, Radu Baltasiu, Răzvan Bucuroiu, Radu Carp, Cristi Pantelimon, Sorin Lavric şi Costion Nicolescu.

Acum ştiu, am aflat şi eu...

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sînt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sînt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu ca orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătură, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu... (N. Steinhardt)

UPDATE:
Am primit textul de mai sus prin e-mail de la un prieten, care îl primise de la alt prieten, aşa cum circulă informaţiile pe net. Era semnat Nicolae Steinhardt - incorect, după mine, pentru că monahul de la Rohia şi-a semnat textele fie N. (de la numele de botez, Nicu) Steinhardt, fie Nicolae de la Rohia. L-am postat, fără să mai verific, părîndu-mi-se că stilul e acelaşi şi pentru că miezul era pilduitor. Am avut însă o strîngere de inimă, ceva îmi spunea că nu prea sună a Steinhardt. Am căutat prin cărţile lui Steinhardt pe care le am, n-am găsit fragmentul. Am rugat cîţiva prieteni să mă ajute, să caute în alte volume, n-au găsit nici ei. Părintele Ioan Pintea, ucenic al monahului Nicolae de la Rohia şi excelent cunoscător al operei lui Steinhardt, spune că nu e stilul acestuia şi că nu îşi aminteşte de un astfel de fragment.
Nu-mi rămîne decît să cred că textul e scris de altcineva, care a vrut să-i confere autoritate semnîndu-l cu numele lui Steinhardt. Ce spune nu e mai puţin adevărat din această pricină, dar ar fi frumos şi bine să aflăm cine e autorul. Iar dacă e chiar Steinhardt, să ni se indice sursa exactă (volum, an de apariţie, editura, pagina).