Arheologii scot la lumină cea mai veche biserică din Alba Iulia, una bizantină, de secol X

Zilele trecute, o echipă de arheologi, condusă de d-na Daniela Marcu Istrate, a făcut o descoperire care ar putea da concreteţe de fapt istoric unei legende. În faţa catedralei romano-catolice din Alba Iulia, la numai 24 de metri distanţă, arhelogii au găsit absida unei biserici de secol X, după toate aparenţele bizantină. Lungimea absidei, de 6 metri, arată că nu este vorba despre o biserică mică. În vecinătatea acesteui lăcaş de cult se găsesc 40 de morminte bizantine, care ar putea fi din aceeaşi perioadă. Săpăturile arheologice au fost prilejuite de intenţia bisericii catolice de a amenaja acolo o parcare.

"Dacă aprecierile noastre iniţiale, făcute pe baza unor prime descoperiri, se confirmă, înseamnă că scoatem la lumină cea mai veche biserică din Alba Iulia, posibil chiar catedrala bizantină în care se presupune că a slujit primul episcop al Ungariei, Ierotei", mi-a spus d-na Daniela Marcu Istrate.

Potrivit mai multor surse istorice, Sfântul Ierarh Ierotei (canonizat în anul 2000) ar fi fost adus la Alba Iulia de la Constantinopol, în jurul anului 950, de către voievodul maghiarilor din regiune, şi i-ar fi trecut pe mulţi unguri la creştinism. 

Catedrala romano-catolică din Alba Iulia, în faţa căreia se află biserica bizantină - care este mai veche cu trei secole

Pr. prof. dr. Jan Nicolae, de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, preocupat foarte mult de istoria bisericească locală, mi-a declarat că e posibil să ne aflăm în faţa unei mari descoperiri. "Foarte mulţi se îndoiau de existenţa unei biserici bizantine la Alba Iulia în primul mileniu creştin. Acum vom avea dovada existenţei acestei biserici şi a faptului că ramura răsăriteană a creştinismului a fost adînc înrădăcinată aici. E foarte probabil să aflăm şi că într-adevăr Sf. Ierarh Ierotei a slujit la Alba Iulia", mi-a explicat părintele Jan. 

De altfel, sfinţia sa (care a şi organizat un simpozion despre Sf. Ierotei, acum un an) a publicat un articol în care vorbeşte mai pe larg despre primul episcop creştin al locului, despre conducătorul maghiar Gyula, care s-a creştinat şi l-a adus la Alba Iulia pe Ierotei, şi despre lăcaşurile de cult bizantine de pe teritoriul stăpînit de maghiari în secolul X, teritoriu în care era inclusă şi Alba Iulia. Îl puteţi citi aici.

Ultima izbîndă a ÎPS Bartolomeu

Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului a desfăşurat în perioada octombrie 2010 – ianuarie 2011 o campanie de promovare şi strângere de fonduri pentru continuarea lucrărilor la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, începute în toamna anului 2009.

În acest sens, Mitropolitul Bartolomeu a adresat, la începutul lunii noiembrie 2010, clerului şi credincioşilor din Eparhie, un APEL PASTORAL pentru sprijinirea lucrărilor la acest proiect medico-social extrem de important pentru viaţa bolnavilor oncologici şi a familiilor acestora.

Evenimentele majore care au marcat această campanie au fost conferinţa cu tema „Conştiinţa medicală” susţinută de actorul Dan Puric şi Spectacolul de binefacere, dedicat celor care s-au implicat activ în promovarea şi strângerea de fonduri. Pe toată perioada campaniei s-au implicat pe lângă ierarhi, preoţi, credincioşi şi donatori şi 28 de artişti plastici români din ţară şi străinătate, care au donat, în scop caritabil, câte un tablou, pentru care cei doritori au donat suma de 1000 euro, în beneficiul Centrului „Sfântul Nectarie”.

Astfel, suma totală colectată de la credincioşi şi donatori este de 448.785 lei, din care 226.280 lei, au fost adunaţi în urma apelului Mitropolitului Bartolomeu, iar 222.505 lei din donaţii şi sponsorizări. 

În numele celor care vor beneficia de serviciile acestui proiect, Arhiepiscopia Clujului le mulţumeşte protopopilor, preoţilor şi credincioşilor, pentru generozitatea lor, având încredinţarea că o binefacere se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici pe pământ.  

Biroul de presă  al Arhiepiscopiei                

Pr. Bogdan Ivanov   

Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie

În contextul dezbaterilor purtate în România pe tema adoptării actelor electronice şi puţinei cunoaşteri a părerilor duhovniceşti în această privinţă, Editura Predania a avut iniţiativa de a aduna în volumul numit Identitatea şi libertatea omului în Ortodoxie - Răspunsuri ale Bisericii în privinţa actelor electronice poziţiile exprimate public de-a lungul timpului în sânul Bisericii Ortodoxe, de către Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, cunoscuţi arhierei, duhovnici şi theologi contemporani din Grecia, Serbia, Rusia, Ucraina şi România. Documentele reunite în această carte dau mărturie de cugetul sobornicesc al Bisericii în această privinţă.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu o libertate absolută, încât mântuirea este rodul unei îndreptări şi înaintări libere spre Ziditorul nostru. Libertatea interioară este în inima noastră, este tezaurul adâncimii inimii. Ea nu poate fi sechestrată, nu poate fi capturată, nu poate fi desfiinţată. Libertatea exterioară a Creştinilor a fost, este şi probabil va fi tot timpul în primejdie. Vrăjmaşii libertăţii noastre exterioare sânt relaţiile sociale seculare, sistemele politice, instanţele guvernamentale, instanţele sociale şi uneori instanţele juridice laice. Cei ce vor să ne mărginească libertatea sânt liberi s’o facă, iar noi sântem liberi să ne împotrivim. (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă)

În spatele duhului lumesc al "libertăţii" de astăzi, al lipsei de cinstire în Biserica lui Hristos faţă de cei mai mari, părinţi şi dascăli, care au frica lui Dumnezeu, se ascunde robia duhovnicească, neliniştea sufletească şi anarhia, ce duce lumea spre impas, spre nimicire sufletească şi trupească. Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin "cartela" electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist. (...) Hristos să ne lumineze pe toţi. Amin. (Părintele Paisie Aghioritul)

Detalii aici.

Agonia satului de marmură din Ţara Pădurenilor

Cu ani în urmă, colegul şi prietenul meu Bogdan Lupescu, unul dintre cei mai iscusiţi reportajişti de la noi, a scris un text memorabil despre un sat de marmură. Un sat în care temeliile înalte alte caselor, pe care stau atârnate foişoare de lemn, ca nişte loje imperiale, gardurile semeţe, drumurile în care îţi poţi face mustaţa şi biserica înaltă, masivă şi sobră sînt construite din cea mai frumoasă marmură. Şi, uimiţi-vă!, satul Alunul, despre care fac vorbire, nu e vreun loc de retragere, spre dulce tihnă şi monstruoase petreceri, al mărimilor vremii. Luxul aparent, dat de piatra aceasta frumos şlefuită, cu vinişoare roşiatice, maronii sau în tonuri de gri, şi clădită doar cu amestec de nisip şi var nestins, nu acoperă comori ascunse de DNA.

Alunul e un sat în agonie. Bogat odinioară, a fost părăsit, începând din anii '60, încet, încet de aproape toţi locuitorii săi. Au fugit de sărăcie, că le-au luat comuniştii vitele şi pămînturile, la colectiv, deşi acolo e numai piatră şi nu creşte nici porumb, nici grîu, nimic din ce voiau să cultive extensiv tovarăşii. Pe urmă, a fost închisă şi cariera de marmură - nu se ştie precis de ce. Aşa că oamenii şi-au căutat un rost prin alte părţi. După '90 şi-au primit proprietăţile înapoi, parţial. Dar s-au dezvăţat de traiul la ţară, de munca la cîmp şi de animale. Şi-apoi mulţi au murit, iar care n-au murit sînt prea bătrîni să o ia de la capăt. Copiii lor, orăşeni, vin toamna la cules.

Acum mai şed acolo un cioban cu nevasta lui, harnică şi durdulie, un pensionar de la Hunedoara pentru care oraşu-i prea scump şi care e şi crîsnicul sau îngrijitorul bisericilor, şi vreo două babe pe care nici n-o să aibă cine le îngropa - căci preotul trece rar pe-aici, să mai ţină cîte o liturghie.

Biserica veche, de lemn, şubrezită de vreme (vreo două secole), dar încă frumoasă cu toate ridurile şi pînzele ei de paianjăn, ca şi biserica nouă (făcută prin anii '30 !), din marmură şi foiţă de aur, zac pustii şi triste. Mândreţile de case de altă dată, golite de suflete, se prăbuşesc tăcute în grămezi mari de marmură, ca nişte piramide ale durerii.

Toamna, satul se animă niţel, că vin moştenitorii caselor şi pământurilor să culeagă merele, prunele şi strugurii care cresc fără ca nimeni să-i îngrijească. Oamenii ar lăsa pomii şi via să moară, să nu mai aibă bătaie de cap, dar poamenele se încăpăţânează să crească şi să se coacă. Ei, şi-atunci, cînd le văd aşa, vorba ceea, pară mălăiaţă..., nu-i păcat să nu le culeagă? Cu criza asta, chiar au aşteptat să vină la Alunu, să facă o ţîră de ţuică şi oleacă de vin, că, dacă nu or scoate vreun ban pe ele, măcar şi-or mai stinge amarul.

Eu n-am mai fost la Alunu pînă în toamna aceasta. Am ajuns din întîmplare, sau mai degrabă din voia Domnului. Am nimerit pe drumul de marmură, alunecînd printre dealurile Ţării Pădurenilor, pînă sus în sat, poate prea aproape de pîntecul suferind al vechii cariere de marmură. Lumina de toamnă parcă era strecurată printr-o ţesătură de strîns caşul: firavă, pîcloasă dar caldă. În sat era linişte. Oile ciobanului erau la păscut, casele mureau decent, fără nici un geamăt, oamenii, cîţi mai sînt, îşi făceau siesta.

L-am întîlnit totuşi pe crîsnic, care venea cu iapa lui, asudată şi melancolică, de la cîmp. El a mers cu noi - căci am uitat să vă spun, nu eram singur, ci însoţit de alţi cîţiva colegi de la Formula As - să ne arate bisericile şi casele de vînzare. Da, sînt case de vînzare, dar nu le cumpără nimeni, chiar dacă Alunu e la vreo oră depărtare de Hunedoara, cu maşina.

Şi ce va fi cu satul ăsta peste cîţiva ani, cînd bătrânii vor muri şi ciobanul îşi va lua lumea-n cap de urît? Îşi va da duhul. Şi peste alţi cîţiva ani, peste piramidele de marmură vor creşte mesteacăni şi mure şi iarbă, crucile şi gardurile vor cădea şi ele la pămînt şi singurul semn că pe acolo au trăit oameni va fi biserica de marmură. Poate că vreun şef de la judeţ, mai întreprinzător, va organiza aici excursii, ca la vechile temple incaşe, şi le va lua banii japonezilor. Însă, pînă atunci, să avem răbdare. Şi să nu facem nimic.