Semnificaţia unei victorii

Unii cititori n-au înţeles pînă unde sînt de acord cu Mircea Platon şi unde ne despărţim. Credeam că reiese limpede din poziţiile mele de pînă acum. Dar, de vreme ce am primit comentarii mirate, iar un amic a mers pînă acolo încît m-a suspectat că n-am înţeles articolul lui Mircea, revin cu o explicaţie.

Împărtăşesc opinia lui Mircea Platon că nu trebuie să credem nici în PDL, nici în PSD (eu aş băga în aceeaşi oală, fără rezerve, şi PNL, că restul nu mai contează), că războiul lor este unul fratricid, că ambele tabere sînt dedicate globalizării, secularizării sau instrumentalizării religiei în favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranităţii României în favoarea U.E. şi revoluţiei democratice globale, că amândouă partidele sînt adversarele Dreptei conservatoare/tradiţionaliste, pe care nu obosesc să o hărţuiască (în forma ei culturală şi civică, fiindcă nu există şi ca reprezentare partinică), că oligarhii unuia nu sînt mai buni decît ai celuilalt, pe scurt, că Băsescu şi ai lui sînt parte a problemei şi nu soluţia.

Însă, deşi PDL şi PSD au scopuri similare – de a obţine puterea şi a uza de ea în folos propriu, lezînd interesele şi năzuinţele legitime, ca şi aspiraţiile trancendente ale poporului –, mijloacele, ritmul şi calitatea umană diferă. În aparenţă, aceste “amănunte” sînt insignifiante în raport cu efectul. Dacă rezultatul este acelaşi, ce-mi pasă că unul îl obţine cu bîta, cît ai clipi, iar celălalt cu mănuşi, într-o zi? Mă interesează din punct de vedere tactic şi strategic. A opta, într-un moment critic, pentru PDL şi Traian Băsescu nu însemnă nici o cauţionare a acestora, nici vreo tovărăşie cu ei, nici să negociezi adevărul, ci să-ţi acorzi timp. Un răstimp în care îţi poţi organiza rezistenţa şi, eventual, ofensiva.

Mircea Platon nu propune o soluţie, ci sugerează o coagulare a oamenilor de dreapta care, răspunzîndu-şi la cîteva întrebări esenţiale (“Cine sîntem? Ce vrem să facem? Ce sîntem dispuşi să sacrificăm pentru a construi ceva?”), vor identifica soluţia. Dar de 20 de ani ne tot punem întrebările astea şi altele, iar răspunsurile parcă mai mult ne dezbină decît ne unesc. Să spunem că nu mai durează mult şi vom găsi soluţia. Dar pînă atunci? Mircea Platon lasă de înţeles că trebuie să păstrăm neutralitatea - nu ne implicăm, îi lăsăm pe pesedişti şi pedelişti să se sfîşie între ei. Din păcate, nu ne permitem să rămînem neutri.

Schimbînd ce e de schimbat, e ca şi cum România, pentru că nu poate alege între Est şi Vest – căci şi Rusia, şi SUA & UE au, în ultimă instanţă, aceleaşi scopuri – ar decide să fie neutră. Ar fi ideal, dar poate? Cînd vom fi ca Israel sau Norvegia, ne vom căpăta privilegiul neutralităţii.
UE se deosebeşte de CSI prin mijloacele întrebuinţate, ritmul revoluţiei şi calitatea umană a celor care o conduc. La fel şi PDL de PSD. [Voi dezvolta, poate, subiectul în altă parte.]
Mijloacele, ritmul şi calitatea umană sînt factorii care determină gradul de libertate pe care ţi-l dă guvernarea unuia sau a celuilalt. Gradul de libertate funcţionează, după mine, ca principal criteriu în distingerea răului mic de cel mare.

Desigur, natural şi în perfectă concordanţă cu voinţa divină, libertatea trebuie să fie deplină, iar acceptarea oricărei îngrădiri a ei este un compromis. Dar cel mai adesea în istorie n-am avut parte de libertate în toată puterea cuvîntului.

O analiză onestă a guvernărilor la care au participat PD(-L) şi PSD (FDSN/PDSR) relevă că primul are mijloace mai soft, un ritm de împingere spre groapa comună (apud. M. Platon) mai lent şi o calitate umană ceva mai ridicată (aici, desigur, intervine subiectivitatea fiecărui “analist”, deci şi a mea, dar cred că ştiu ce vorbesc după 18 ani de presă, din care 15 de cotidian, adică în prima linie). Ca să mă opresc numai la Traian Băsescu şi Mircea Geoană, a căror înfruntare a stîrnit atîta patimă, observ că nici măcar susţinătorii celui de-al doilea nu îi recunosc vreo calitate specială. E un om slab, nepriceput şi manevrat de alţii. Băsescu are multe păcate, din care mitocănia i se reproşează cel mai des (deşi, în ultimii ani s-a şlefuit mult). Snoava cu Băsescu-dictator nu o cred nici adversarii săi, care au lansat-o. [Hal de dictator: nu a fost în stare să doboare un guvern, al lui Tăriceanu, nu a reuşit să-şi salveze propriul guvern de la demitere, el însuşi a fost suspendat şi puţin a lipsit să nu fie şi demis, iar de cinci ani încoace este înjurat în toate ziarele mari şi la principalele televiziuni.]

În schimb, Băsescu are cel puţin două însuşiri importante pentru un şef de stat: ambiţia de a rămîne în istorie (nu degeaba vrea să-şi lege numele de reformarea statului) şi voinţa de a-şi urmări propriile proiecte (ceea ce îl face mai puţin controlabil din afară sau dinăuntru). Cele două calităţi l-au împins să îşi treacă în cont cîteva realizări însemnate, chiar dacă discutabile sub raportul formelor sau al efectelor lor: desecretizarea celei mai mari părţi a dosarelor Securităţii şi predarea lor către CNSAS, condamnarea comunismului, legea votului uninominal, înlesnirea obţinerii cetăţeniei române de către basarabeni, înfiinţarea DNA şi ANI.

În concluzie, pentru oamenii de dreapta adevăraţi, alegerea lui Băsescu preşedinte şi rămînerea PDL la guvernare nu înseamnă o victorie, ci doar un răgaz care li se oferă pentru a-şi organiza defensiva şi, eventual, ofensiva.

Iată de ce l-am votat pe Băsescu.

Nu în el îmi pun nădejdea, ci în noi.