A doua şansă, de Constantin Virgil Gheorghiu

Traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi; Ed. Sophia, Bucureşti, 2012.

Născut în 1916, Virgil Gheorghiu va alege calea exilului, după ocuparea României de către Armata Roşie. Din 1948 a trăit în Franţa, unde a publicat peste patruzeci de cărţi. Celebrul său roman Ora 25 a fost tradus în toate limbile. A doua şansă este cel de‑al doilea roman apărut în exil al său. Un roman mult mai elaborat decât primul, tradus peste tot în lume, care descrie realităţi româneşti tulburătoare. Un roman care se întoarce, astăzi, acasă.
„Second Hand Life – titlul iniţial al cărţii A doua şansă, titlu pe care n‑am reuşit niciodată să‑l traduc nici în româneşte, limba mea maternă, nici în franceză, limba vieţii mele de la maturitate, este prima mea carte scrisă în exil. Titlul cărţii este chiar definiţia exilatului. O carte tradusă astăzi în aproape toate limbile pământului. Ceea ce îmi place cel mai mult la această carte sunt cuvintele pe care le‑am înscris pe prima pagină şi pe care le‑am împrumutat din Talmud: «Omul a fost creat dintru început ca persoană unică, pentru ca să se ştie că oricui suprimă o singură fiinţă omenească Scriptura îi impută aceasta ca şi cum ar fi distrus lumea întreagă, şi oricui salvează o singură fiinţă omenească Scriptura îi socoteşte aceasta ca şi cum ar fi salvat lumea întreagă» (Talmud Sanhedrin, 4, 5).
Acest text din Talmud se potriveşte foarte bine tuturor cărţilor mele. El poate fi socotit o deviză a existenţei mele pământeşti. Şi poate, în acelaşi timp, să servească drept epitaf pe crucea de la căpătâiul meu.” (C.V. Gheorghiu)
„Cu o jumătate de secol înainte am scris într‑o duzină de cărţi lucruri pe care contemporanii mei abia acum dacă încep să le scrie. Dacă ar fi publicate pe o coloană mai multe capitole din A doua şansă, iar în coloana alăturată reportaje şi comentarii din ziarele de astăzi, similitudinea ar fi de‑a dreptul tulburătoare. Mi‑am îndeplinit pur şi simplu misiunea mea de poet şi de martor cu aceeaşi religiozitate cu care celebrez, ca preot, Liturghia.” (C.V. Gheorghiu, 1990)

O nouă carte de Constantin Virgil Gheorghiu

Librăria şi editura Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, lângă Facultatea de Teologie) vă invită joi, 20 octombrie 2011, ora 17.00, la o nouă lansare de carte: Condotiera, de Constantin Virgil Gheorghiu, în traducerea din limba franceză a lui Gheorghiţă Ciocioi (Editura Sophia, Bucureşti, 2011, 200 pagini, format 13x20 cm).

Conceput în maniera unei tragedii antice, sub patronajul „Condotierei”, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, Maica celor sărmani şi ­obidiţi din mirificul ţinut al Vrancei, romanul ilustrează oprimarea cotidiană de sub regimurile ţărilor răsăritene aflate în spatele Cortinei de Fier. Aşa cum se întîmplă adesea la Virgil Gheorghiu, trama poliţistă – punctul de plecare al intrigii fiind o crimă de care este acuzat un monah, săvîrşită de Sărbătoarea Naţională, zi în care invadatorii, deveniţi conducători ai Republicii Penitenciare Române, supuneau întreg poporul la marşuri şi defilări forţate, prin care acesta să-şi manifeste ataşamentul faţă de regim – se indreaptă către un fel de taină, în sensul religios al termenului, întreţinînd pe tot parcursul cărţii o reflecţie metafizică şi poetică asupra condiţiei umane.

Prin Condotiera – roman ce a cunoscut mai multe ediţii în limba franceză, fiind tradus, încă de la apariţie, în numeroase limbi – Constantin Virgil Gheorghiu, preotul-romancier, confirmă, fără umbră de îndoială, că este unul dintre cei mai de seamă scriitori contemporani. 

ROST nr. 98, despre scriitorul şi preotul Virgil Gheorghiu

De luni, va fi pe piaţă numărul 98 al revistei ROST – care îi este închinat scriitorului şi preotului Constantin Virgil Gheorghiu (n. 1916, Războieni, Neamţ – d. 1992, Paris). Absolvent de filosofie şi teologie, poet distins cu Premiul Regal de poezie în anul 1940, C. V. Gheorghiu s-a refugiat politic în Franţa după 1948. A devenit foarte cunoscut şi apreciat cu romanul Ora 25. Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom-stavrofor. Adevărata vocaţie a lui C.V. Gheorghiu a rămas însă cea literară. În timp, preotul-romancier, preotul-poet a confirmat, fără dubii, că este unul dintre cei mai de seamă scriitori contemporani.

Din sumarul nr. 98 al ROST vă mai recomand: Zece principii conservatoare, de Russel Kirk, în traducerea lui Paul Ghiţiu, Radiografia României în criză, de Alina Ioana Dida, Poezia euharistică, de Const. Miu, Ortodoxie şi filantropie, de Pr. Mihai Valică, Pascalia. Salvarea prin suferinţă, de Constantin Mihai, Ce fac sfinţii când îi uităm?, de Pr. Andrew Phillips, şi Redescoperirea identităţii româneşti la Sud de Dunăre, de Alexandru Boboc-Cojocaru.

Vedeţi aici de unde puteţi cumpăra revista ROST. Însă, cel mai sigur mod de a vă procura revista (simplu,  comod şi mai ieftin cu 25% faţă de preţul de copertă) este abonamentul.

70 de ani de la cedarea Basarabiei

Ziua ocupării Basarabiei. Redacţia unui jurnal bucureştean în 28 iunie 1940 ( Virgil Gheorghiu, Omul care călătorea singur, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010)

Matisi urcă rapid treptele scării - din patru în patru - şi intră în biroul lui Biciola.

De obicei, la acea oră nu era nimeni la redacţie. Acum însă încăperea era ticsită de oameni. Ai fi spus că răsăreau din pământ. Nimeni nu îl băga însă în seamă pe Matisi. În alte dăţi, fiecare avea să-i pună o întrebare. Acum însă nimeni nu observa sosirea lui. Toţi aveau chipurile concentrate şi grave.

«Pentru ce ne-aţi chemat?» întrebă Traian.

«Nu părăsiţi redacţia!», ordonă scurt Biciola.

Matisi intră în biroul reporterilor. Un coleg anunţă ultimele veşti.

«Ruşii au ocupat Basarabia! Prin tratatul germano-sovietic, Basarabia a fost cedată ruşilor. Paraşutiştii sovietici sunt deja la Chişinău. Au ajuns la Prut. Sunt pe malul drept al Nistrului, sunt peste tot în Basarabia…»

Telefonistul aduse ultimele comunicate ale reporterului aflat la post la Palatul Regal.

«Trupele româneşti au primit un ultimatum sovietic, prin care li se ordonă să părăsească Basarabia în trei zile. Toate instituţiile şi armata au început evacuarea îndată după miezul nopţii. Pe tot teritoriul regatului a fost declarat doliu naţional. Timp de trei zile drapele din întreaga ţară vor fi arborate în bernă. Ministrul Cultelor a dat ordin ca toate clopotele bisericilor din ţară să fie bătute ca pentru înmormântare în toate aceste trei zile…»

În timpul celor opt ani petrecuţi la Chişinău, Matisi văzuse mii de refugiaţi ruşi care traversau Nistrul îngheţat sub focul mitralierelor, care veneau în România pentru că nu mai puteau să îndure teroarea comunistă. Acum teroarea făcea ravagii şi în Basarabia. Teroarea cuprinsese Chişinăul, Bălţi, Soroca, Tighina. Teroarea se împrăştia pretutindeni. Acolo unde apăreau sovieticii, apărea şi teroarea. Matisi ştia acest lucru. Se gândi la prietenii săi rămaşi la Chişinău; Maria era la Chişinău, sora lui mai mare se afla la Chişinău, la colegiu. Traian se întrebă înspăimântat: «Ce se vor face toţi aceşti oameni? Ce se va întâmpla cu foştii mei profesori, cu colegii mei, cu librarul meu de la Chişinău, cu amicii mei poeţi basarabeni?» Ruşii erau acum acolo. Paraşutiştii sovietici invadaseră în timpul nopţii întreaga Basarabie.

Ferestrele redacţiei erau deschise. Prin ele răzbătea de afară în încăpere, ca nişte gemete surde, ca nişte tânguiri fără de sfârşit, dangătul clopotelor. Toate clopotele din Bucureşti, clopotele din întreaga ţară vesteau moartea Basarabiei. Slujba înmormântării Basarabiei. Toate clopotele din Bucureşti băteau neîncetat. Toate deodată. Sunetul lor era sfâşietor. Matisi avea ochii plini de lacrimi. Lacrimile îl înăbuşeau. Şi în vreme ce clopotele vesteau sfâşietor înmormântarea Basarabiei, se transmitea primul comunicat oficial prin telegraf. Radioul din sala de aşteptare a redacţiei anunţă că în România fusese decretat doliu «naţional» şi că toate casele urmează să arboreze drapele cu eşarfa neagră. Preoţii vor face slujbe speciale.

Matisi se aşeză la masă. Îşi lipi fruntea pe tastatura maşinii de scris. Deşi ar fi avut misiunea să adune şi să comenteze evenimentele din capitală, se gândi că nimic nu mai avea vreo importanţă în seara aceea. Vestea ocupării Basarabiei de către ruşi anula orice alt eveniment.

Ora două după miezul nopţii. Matisi privi pendula din redacţie. Încăperea era goală. Drapelele în bernă. Aproape fără să vrea, Traian smulse receptorul din furcă şi întrebă la pompieri dacă aveau cumva vreo noutate. Nu era nici una. Îl aşeză din nou la locul său. Coborî apoi în stradă. Grupuri de oameni discutau la fiecare intersecţie. În cafenea nu puteai nici măcar să arunci un ac. Colegii lui Matisi nu se mai aflau acolo. Fuseseră chemaţi şi ei la redacţiile ziarelor lor. Matisi nu mai vedea deloc oamenii ce discutau în jurul meselor, şi nimeni nu lua aminte la el. Atmosfera era apăsătoare. Se aşeză chiar la masa la care, cu o oră înainte, începuse să scrie versuri. Rămase ca suspendat în neant, până ce orologiul cafenelei Royal bătu ora cinci. Traian ştia că nu mai avea ce să scrie, dar îşi făcu totuşi datoria. Nu putea să-şi abandoneze postul. Rămase în local până la ivirea colportorilor matinali de jurnale, ieşiţi cu toţii pe trotuar cu ediţiile de dimineaţă îndoliate. Traian cumpără România. Prima pagină avea un uriaş chenar negru. La începutul paginii, cu litere îngroşate, comunicatul anunţa cedarea Bsarabiei. Imediat dedesubt, articolul său despre poetul basarabean care a scris Limba noastră. Articol pe care-l scrisese cu câteva ore mai înainte, fără să ştie ce dramă avea să cuprindă Basarabia… Matisi citi: În fiecare seară îmi aşez obrazul pe pernă ca şi cum l-aş aşeza pe pământul afânat al Basarabiei, precum miezul de pâine, şi mă rog pentru acest pământ. Traian nu mai putu să citească. Ochii i se umplură de lacrimi. Ţinând în mâna dreaptă jurnalul îndoliat, intră în căminul studenţesc din strada Pictor Grigorescu. Îşi aduse aminte că se hotărâse să plece la Izvor la ora şapte. Sutana tatălui său era gata încă din după-amiaza zilei trecute.

«Nu e vreme de plecat în vacanţă, îşi spuse. Nu e momentul să-mi iau concediu…»

Semnal editorial: Omul care călătorea singur, Constantin Virgil Gheorghiu

Constantin Virgil Gheorghiu
Omul care călătorea singur

Traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a nascut în localitatea Razboieni, Neamt. Studiaza filosofia si teologia la universitatile din Bucuresti si Heidelberg. În anul 1940 primeste Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zapada. În 1942, este numit secretar de legatie la departamentul Relatii Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României.

Opunându‑se regimului comunist, în 1948 se stabileste în Franta. Romanul sau Ora 25 îl consacra definitiv în lumea libera, însa descoperirea unei opere aparute în timpul razboiului, favorabila redobândirii Basarabiei, îi va aduce o serie de atacuri violente în presa occidentala, autorul fiind acuzat, pe nedrept, de antisemitism. Îsi explica atitudinea într‑un nou roman – Omul care calatorea singur –, dupa ce petrece un timp în America. Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom‑stavrofor. Adevarata vocatie a lui C.V. Gheorghiu ramâne însa cea literara.

Dupa parerea mai multor specialisti, romanul Omul care calatorea singur, aparut acum pentru întâia oara pe piata româneasca de carte (Ed. Sophia, Bucuresti, 296 pg.), este considerat a fi cea mai buna carte a lui C.V. Gheorghiu, fiind tradus în zeci de limbi.