Cele trei înfrângeri ale USL

de Paul S. Grigoriu

Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. 

În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei. Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă. Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator. Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă nici unui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta. 

Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic” (1). Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari. Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nici o problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator” (2) . Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membrii ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului. Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strassbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă. Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL. Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este al doua înfrângere a USL. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor” (3) dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic. 

În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care, din oportunism sau convingere, l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei. La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne. Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru. (4)Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile. Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici. Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. 

Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere. 

Sursa: http://paulslayer.blogspot.ro/2012/08/cele-trei-infrangeri-ale-usl.html

------------------------

(1) http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/ 

(2) http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html 

(3) http://vosganian.ro/?p=2899 

(4) http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea

Basescu_0_759524141.html#

Ce poate face Familia Regală pentru români?

Astăzi a ieşit din expectativă şi Casa Regală, printr-un comunicat de presă dat în numele Familiei Regale şi nu al Regelui Mihai, aşa cum eram obişnuiţi şi cum era de aşteptat. Documentul conţine afirmaţii evazive: "Clasa politică a ţării are datoria de a da răspunsurile pe care oamenii, pe drept cuvînt, le aşteaptă". Adică? Să-şi dea toţi demisia şi să nu mai candideze? Să schimbe legile privitoare la alcătuirea partidelor, finanţarea campaniilor electorale şi desfăşurarea alegerilor, astfel încît să fie posibilă primenirea clasei politice? Sau Familia Regală îşi imaginează că de mîine politicienii chiar vor avea "un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului"?

În rest, Familia Regală recunoaşte justeţea revoltei românilor şi spune că n-ar fi rău să fie bine. Iar în încheiere sîntem asiguraţi că "Regele şi Principesa Moştenitoare urmăresc evenimentele cu profundă îngrijorare şi rămîn hotărîţi să facă tot ce este în puterea lor pentru a apăra şi promova interesele României, fără să favorizeze nici o formaţiune politică".

E bine că Familia Regală a semnalizat că nu ignoră ce se întîmplă. Este de înţeles de ce nu şi-a permis să fie mai critică faţă de PDL, guvern şi Băsescu, avînd în vedere istoria relaţiilor apropiate dintre Radu Duda şi liderii PSD, pe de o parte, şi cea a conflictelor dintre Regele Mihai şi preşedintele ţării, pe de altă parte. Cum strategică este şi delimitarea de manevrele Opoziţiei. 

Totuşi, Casa Regală  pare că nu are o soluţie. Şi mai mult, înlocuirea Regelui cu întreaga Familie Regală - oricît ar părea de justificată în context - nu e de bun augur. Ar putea înseamna că deja Regele a fost înlocuit la conducerea Casei, ceea ce, de altfel, se presupunea de mai multă vreme. Oricîte păcate ar avea Regele, înlocuirea sa cu Radu Duda nu e de natură să crească încrederea în ideea monarhică, în general, şi în Casa Regală, în special.

LATER EDIT
Acum mi-am amintit că ieri am văzut pe site-ul "Adevărul" o ciudăţenie. Radu Duda publicase pe blogul său personal comentariul unui anonim care cerea Casei Regale o poziţie faţă de demonstraţiile din stradă. Nu era ceva obişnuit ca Duda să publice anonimi la rubrica de opinii. Faptul mă duce cu gîndul la o mică şmecherie: fie Duda vrut să forţeze mîna Regelui pentru a lua poziţie, fie a vrut să justifice comunicatul pe care avea de gînd să-l de azi. A doua variantă pică. Lumea aştepta o poziţie din partea Regelui şi nu era nevoie de vreo viclenie pentru a o lansa. Rămâne, deci, prima ipoteză. Şi mă întreb: ce a determinat mişcarea lui Duda şi de ce nu şi-a asumat Regele comunicatul, dar nici nu l-a oprit?

De ce îşi proclamă regele Mihai independenţa azi?

Azi, de ziua monarhiei în România, regele Mihai I şi-a făcut un cadou: neatîrnarea de Casa Princiară Hohenzollern. Majestatea Sa rupe "legăturile istorice şi dinastice" cu Hohenzollern pentru a da un caracter "naţional şi independent" dinastiei sale şi Casei Regale a României. Şi îşi întemeiază acest act neaşteptat pe dorinţa regelui Ferdinand I, bunicul său. Dar de ce acum? Simte regele că i se va da o nouă şansă monarhiei în România şi vrea s-o lege mai mult de popor?

Iată comunicatul regal:

UPDATE

Explicaţia se pare că vizează lucruri mai pămînteşti. Cuiul lui Pepelea rămîne Radu Duda.

Avocatul Casei Regale a României, Adrian Vasiliu, a explicat pentru "Adevărul" care sunt motivele care stau în spatele deciziei luate de Mihai I. „Au existat nişte procese în Germania referitoare la numele de Hohezollern-Veringen, iar acum se lămureşte treaba. Toţi membrii Casei Regale a României au renunţat la aceste nume. Motivul este legat de faptul că, în Germania, un anume prinţ Karl de Hohenzollern a deschis nişte procese împotriva Casei Regale a României legat de faptul că principele Radu primise un titlu al Casei de Hohenzollern.
Titlul fusese retras, iar această situaţie urâtă a dus la o anumită răceală între aceste familii. Ca să se termine cu orice discuţie, Casa Regală a spus că este Casa Regală a României şi-atât, în baza decretului semnat de regele Ferdinand în 1921. Era foarte firesc ca decizia să fie comunicată de Ziua Regalităţii, 10 mai", susţine avocatul Vasiliu.

UPDATE 2

Tînărul istoric Filip-Lucian Iorga, fost consilier al regelui Mihai, dă alte lămuriri pentru Contributors:

- "Implicatiile pragmatice sunt o reconfirmare mai mult decat o inovatie. La 30 decembrie 2007, la 60 de ani de la abdicarea fortata a Regelui, Maiestatea Sa a semnat un document, Normele Fundamentale ale Casei Regale a Romaniei, care desfiinteaza legea salica, si lamureste foarte clar succesiunea la sefia familiei, dupa Maiestatea Sa. Principesa mostenitoare, Margareta, Principesa Elena, tanarul principe Nicolae, care are 25 de ani, si asa mai departe. Se desfiinteaza astfel prevederile Constitutiei Regatului Romaniei, conform careia numai mostenitorii barbati in linie de prim nascut aveau dreptul sa conduca familia si sa domneasca. In foarte putine monarhii din Europa sau din lume mai rezista aceasta lege salica."

- "Familia de Hohenzollern, care are o istorie admirabila, milenara, din pacate la ora asta are o problema, nu e o noutate, are un sef  care nu e la inaltimea nici a traditiei familiei, nici a faptelor stramosilor si e un personaj controversat. Si cred ca si din cauza aceasta Casa Regala a Romaniei a simtit ca e datoare pentru ea, dar si pentru noi, sa ne rupa, sa marcheze o distanta fata de aceasta familie care are niste probleme interne acuma."

- "Statutul Princepelui Radu rămâne acelaşi ca până acum. Principele Radu este tot prin acel document de care v-am pomenit, din decembrie 2007, a fost investit Alteta Regala si Principe al Romaniei, dar este membru nedinastic al Familiei Regale. Aceasta inseamna ca Principele Radu nu domneste in caz de restaurare a Monarhiei niciodata el n-ar deveni Rege, ar deveni principe-consort. Si nici nu poate deveni sef al Casei Regale."

- "Iar seful unei familii regale are dreptul suveran de a acorda titluri, de a elimina pe cineva sau de a accepta pe cineva in sanul familiei regale. Aici e si problema falsilor nostri printi si aristocrati care mai defileaza pe la televiziuni. Unul dintre ei este chiar un urmas al lui Carol al II-lea si care nu e print, este un simplu urmas al lui Carol al II-lea. Sangele nu e acelasi lucru cu statutul, cu functiunea in sanul unei familii regale. Daca seful familiei regale nu-ti recunoaste apartenenta la respectiva familie nu esti membru al familiei regale."

- "Se pare ca actualul sef al familiei de Hohenzollern e destul de apropiat de Paul Lambrino. Si de aici anumite reactii ale lui foarte inelegante fata de Familia Regala – fata de Regele Mihai, fata de Principele Radu. Problema lui Paul e foarte usor de transat. Asa cum v-am spus mai devreme, el chiar daca teoretic e nepotul lui Carol al II-lea, poarta sangele unui fost rege al Romaniei, nici tatal lui, deci fiul lui Carol al II-lea, nici el  nu au fost recunoscuti vreodata recunoscuti ca facand parte din Familia Regala a Romaniei, deci in nici un caz nu-si pot spune de Romania sau al Romaniei – aici specialistii in drept ar putea sa va lamureasca mai bine – si in nici un caz nu-si poate spune print. Nu mai vorbim acum de implicatiile protocolare, altfel foarte serioase, pe care le-a provocat faimosul botez al fiului lui Paul, Carol Ferdinand – botezat asa si cu o intentie propagandistica evidenta. N-ar fi prea grav daca o agentie de stiri sau o televiziune ar fi gresit si i-ar fi zis print sau Alteta regala, ceea ce e ridicol, ei nu au titlurile acestea de la nimeni si nu au dreptul sa le poarte. Dar, grav a fost ca seful statului roman din momentul acesta a participat, a cautionat aceasta farsa si din cauza asta chiar a existat o anulare a unei vizite a Principelui Charles in perioada respectiva. Sa nu credeti ca familiile regale, ca dinastiile europene nu retin gesturile acestea, pentru ei gesturile sunt foarte importante."

Manifestări de cinstire a regelui Mihai I al României

Anul 2011 este anul consacrat implinirii a 90 de ani de catre Regelui Mihai I. In luna mai si in luna octombrie, la Bucuresti, vor avea loc ceremonii si activitati publice menite sa omagieze pe Majestatea Sa.
In perioada 9 -13 mai vor avea loc, la Bucuresti, primele evenimente celebrand aniversarea a 90 de ani ai Majestatii Sale Regelui Mihai I.

Cu aceasta ocazie, Casa Majestatii Sale Regelui organizeaza urmatoarele momente publice:

Luni, 9 mai, Regele, insotit de Principesa Mostenitoare Margareta, va face o vizita la Calarasi pentru a dezveli bustul Majestatii Sale si pentru a primi titlul si medalia de Cetatean de Onoare al Muncipiului Calarasi.
In aceeasi zi, la Targoviste, Principele Radu va participa la deschiderea Conferintei Extrardinare: “130 de ani de la declararea Regatului Romaniei si a Unirii Dobrogei cu Tara Mama (10 mai 1881 – 10 mai 2011) si va lansa volumul „Provizoratul istoric”.
Marti, 10 mai, la ora 11, Regele va primi, la Palatul Elisabeta, reprezentantii Asociatiei Motociclistilor din Romania, cu ocazia oferirii Inaltului Patronaj acestei organizatii. Accesul presei la ceremonie este liber.
Regele Mihai impreuna cu Principesa Mostenitoare si Principele Radu vor depune, la ora 11.45, un buchet de flori la statuia Regelui Carol I din Piata Palatului.
Apoi, Majestatea Sa Regele va participa la evenimentul de lansare a volumul „Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, Sala Lapidarium. Intrarea publicului si a presei va fi libera.
In cursul dupa amiezii de 10 mai, la ora 18, in cadrul unei ceremonii ce se va desfasura la Palatul Elisabeta, Majestatea Sa Regele va primi distinctia „The Freedom of the City of London” din partea reprezentantilor "Guild of Freemen of the City of London". Evenimentul va fi urmat de un dineu oficial. Accesul presei la ceremonie este liber.
Miercuri, 11 mai, în cursul dimineții, Regele Mihai va conferi la Palatul Elisabeta decoratii regale unor personalitati ale vietii publice romanesti si internationale. La ora 12, in Sala Regilor, Majestatea Sa va conferi Decoratia Regala „Nihil Sinei Deo” doamnei Virginia Zeani. Accesul presei este liber.
In cursul serii, Palatul Elisabeta va gazdui un dineu oficial, in prezenta Majestatii Sale Regelui Mihai, cu ocazia zilei de 10 Mai.
Joi, 12 mai, la ora 12, Principesa Mostenitoare primeste la Palatul Elisabeta, participantii Festivalului Jeunesse Musical, competitie ce se desfasoara sub Inaltul Patronaj al Altetelor Lor Regale Principesa Mostenitoare si Principele Radu. Accesul presei este liber.
La ora 17.30, Regele va gazdui un Garden Party in gradina Palatului Elisabeta, unde vor participa aproximativ 2.000 de persoane, reprezentanti de frunte ai comunitatilor locale din Romania. Accesul presei la ceremonie este liber.
Vineri, 13 mai, la ora 10, in cadrul unei ceremonii ce se va desfasura la Palatul Elisabeta, Regele va conferi titlul de Furnizor al Casei Regale a Romaniei: Hotelului Carol Parc, Companiei BCR Asigurari, Companiei Best Broker, Retelei Private de Sanatate Regina Maria, Companiei Electrolux si Sangria Com precum si Inaltul Patronaj Parteneriatului Roman de Siguranta Rutiera initiat de Asociatia Romana de Bioritm Integrat, Retromobil Clubului Romania si Asociatiei Astra Romana.
Accesul presei la ceremonie este liber.
In ziua de 13 mai, la ora 11.30, Principesa Mostenitoare va reprezenta pe Regele Mihai la ceremonia de acordare a Inaltului Patronaj Asociatiei Liceelor Centenare din Romania. Evenimentul va avea loc la Liceul Sfantul Sava.

Sursa

ROST: Prinţesa călugăriţă

Numărul 88 al revistei ROST, pe luna iunie, îi este dedicat Alteţei Sale Ileana, principesa călugărită sub numele de maica Alexandra.

“Dintre toţi membrii Familiei Regale române, ai acelei dinastii de Hohenzollern – Sigmaringen împământenite şi devenită de-o-fiinţă cu Neamul Românesc, Ileana, făcând parte din a treia generaţie de Hohenzollerni români, şi prima generaţie născută pe pământul ţării, a fost poate principesa care s-a bucurat de cea mai mare simpatie printre cei din generaţia şi vremea sa. Hlamida regească nu a îndepărtat-o de oamenii obişnuiţi în mijlocul cărora se simţea atât de bine şi care la rându-le o înţelegeau şi o puteau iubi. Dintre surorile ei, principesa Elisabeta, devenită regină a Greciei, şi principesa Mărioara, devenită regină a Iugoslaviei, Ileana a fost singura numită de toţi cu un apelativ care aminteşte de vremuri mai îndepărtate: Domniţa Ileana. Aşa i s-a spus şi după căsătoria care a făcut-o arhiducesă de Austria, şi pe vremea când devenise „doamna Issărescu”, ba chiar şi atunci când, în 1990, a făcut o scurtă vizită în ţară, cu chipul monahal pe care îl purta, şi cu care a adormit întru Domnul, ca maica Alexandra” – scrie Daniel Focşa.

Alte articole pe care vă recomand să nu le rataţi: „Creştinul. Revoluţionar sau mărturisitor?”, de Pr. Marcel Răduţ Selişte, “Ortodoxia Occidentală şi tentaţia filetismului”, de Alexandru Racu, “Complexul Voievodal în lirica lui Eminescu”, de Const. Miu, “Religia, parte integrantă a culturii europene”, de Pr. Dr. Radu Ilaş, “Ontologia cunoaşterii religioase”, de Constantin Mihai, şi “Războiul sfânt contra bolşevismului”, de Daniel Focşa.

Revista ROST pe iunie este disponibilă numai în varianta print. Vedeţi aici de unde o puteţi procura.

Un botez politic

Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a încumetrit cu Paul Lambrino, care-şi zice prinţ de România, deşi Casa Regală Română nu-l recunoaşte.

Paul Lambrino este fiul fratelui vitreg al Regelui Mihai, Carol Mircea, născut în urma căsătoriei morganatice a lui Carol al II-lea cu Ioana (Zizi) Lambrino. Căsătoria n-a fost niciodată recunoscută de casa Regală şi de statul român, cum nici Carol Mircea nu a fost recunoscut de Carol al II-lea.

Sîmbătă, a avut loc un botez politic şi nimic altceva. Băsescu a pretins că gestul său este unul creştinesc, dar că nu înseamnă înrudire. Poate că preşedintele nu ştie că a fi naş înseamnă a fi părinte spiritual, ceea ce e mai mult decît o înrudire prin alianţă şi cu cel botezat, şi cu părinţii acestuia. Prin botezul acesta, Băsescu îi conferă legitimitate lui Lambrino şi încearcă un mic şah la Rege.

Gestul ofensator la adresa Regele Mihai, vine după ce RAAPPS a anunţat că familia regală va trebui să-şi plătească întreţinerea reşedinţei sale, Palatul Elisabeta.
Traian Băsescu n-a uitat că alt prinţ pîrît, Radu Duda, ginerele Regelui, a vrut să candideze la preşedinţie şi a avut un discurs critic la adresa lui, anul trecut. Şi nici faptul că, în vara anului 2008, n-a fost invitat la nunta de diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, la care însă au fost prezenţi toţi duşmanii săi: Iliescu, Tăriceanu, Roman, Constantinescu, Patriciu, Voiculescu.

Probabil că mijlocitorul tovărăşiei dintre Paul Lambrino şi Băsescu este naşul de cununie al "prinţului", George Constantin Păunescu. Să ne reamintim că G. C. Păunescu a devenit, în urmă cu vreun an şi ceva, principalul sfetnic pe domeniul economic al lui Traian Băsescu şi totodată susţinător de nădejde al acestuia, prin trustul său de presă.

În altă ordine de idei, bag samă că la aşa mărimi nu se mai ţine cont de învăţătura noastră de credinţă. Botezul a fost oficiat de un sobor de şase preoţi, condus de episcopul vicar patriarhal Vaarlam Ploieşteanul, dar pruncul nu a fost scufundat în apă, după tipicul ortodox, ci doar muiat cu picioarele şi stropit pe creştet.
Patriarhul Daniel însuşi a pecetluit încreştinarea, printr-o felicitare publică a părinţilor şi naşilor.

Şi cum politicul şi sclipiciul merg mînă în mînă, trusoul bebeluşului a fost creat de Cătălin Botezatu. Inclusiv lenjeria intimă. Sperăm că nu e nici un mesaj în asta.



Mai jos, aveţi certificatul de naştere al lui micuţului Carol Ferdinand. Sînt tare curios pe baza căror hîrtii a fost emis. Dacă scria doar la prenume "Carol-Ferdinand Al României", mai înţelegeam, că doar avem atîţia din neamul lui Bercea Mondialu pe care ii cheamă Michael Jackson, Argentina ş.a.