Bunica Floarea

Cineva, cîndva, m-a rugat să-i spun o poveste cu îngeri. Dinaintea ochilor mi-a apărut mîna dreaptă a bunicii mele materne, Floarea. O mînă de înger pus la plug, ca să-i hrănească pe păcătoși.

Altcineva mi-a cerut să descriu sfințenia. Și nimic nu se potrivea mai mult decît chipul bunicii, subțiat de posturi, străbătut de lacrimi pentru alții și luminat de candelă pe jumătate, ca luna în Primul Pătrar. Pentru mine e lucru lămurit pînă azi.

Altcîndva, oarecine m-a întrebat: dacă țăranul român calcă a împărat, prin ce se distinge femeia lui? Iar răspunsul mi-a fost repede: ea păstrează cheile Raiului. Dovadă este bunica.

Așa încît nu-i de mirare că eu am cunoscut raiul încă din viața aceasta. Într-un sat deluros, mărginit de pădure, între două ape. Românești. A fost oarecînd, în copilăria mea. Între timp, acel rai a dispărut, căci mai toți locuitorii lui s-au dus să-l caute în altă parte, ori s-au mutat în cel veșnic. Astăzi, bunica a trecut și ea din rai în Rai. Prea s-a rugat pentru asta. S-a deschis o ușă în pământ, undeva în spatele bisericii de piatră, veche de cinci secole, și gata. Floarea a pășit, cu alai flori-surori, și ne-așteaptă dincolo.

Dorul de bunica se cuibărise în mine demult, de cînd a căzut la pat – să tot fie vreo zece ani –, chiar dacă o vedeam la răstimpuri. De raiul Româneștilor, încă mai de mult. Mi-l ostoiesc cu icoanele pe care le-am ascuns, ca un fur, în coșul pieptului. Scot cîteodată una, pe-nserat. În ea pîlpîie mai multă viață decît în restul vieții mele. Și mă închin ei.

Toate poartă chipul bunicii, deși fiecare spune altă poveste. Una este despre prima mea iubire. O alta, despre cum un înger m-a salvat de la înec. Alta, despre toate legendele satului aflate într-o noapte de iarnă, la dezghiocat porumb. Alta, despre cum ne-a fost furat Crăciunul, acum 27 de ani. Alta, despre întîia întîlnire cu adevărul. Aveam vreo cinci ani, cred. ”Ce este adevărul, bunico?”. ”Adevărul este în lingurița de argint pe care o ține părintele în mînă, în fața altarului”.

Toate aceste icoane, și încă altele, despre care nu vă vorbesc acum, vindecă. Mie mi-au vindecat frica. Frica a devenit un cuvînt cu alte înțelesuri: Floarea, Românești, Icoane, Crăciun, Adevăr... Ele m-au învățat că frica vine din dragostea îndreptată spre suprafața realității. Lasă dragostea în firescul ei, spre înlăuntrul lucrurilor, și tot ce iubești va deveni nemuritor!

Este primul miracol făcut de bunica. Îl mărturisesc abia acum, cînd ea și-a cîștigat Raiul. Cum sîntem însă în preajma Crăciunului, poate că această minune va deschide drum și altora.

Drum bun, bunico!