D-l Andrei Pleșu dă undeva o definiție a lumii bune, pe care eu am reținut-o cu plăcere, chit că poate fi formulată și altfel.
”Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine-crescuţi şi bine şcoliţi, aveau l’usage du monde, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni. Prezenţa lor răspândea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă sau ţeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar când îşi îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o companie aleasă, agreabilă, nutritivă“.
Oricît sînt de acoperiți de ”știrile de la ora 5” și de ceea ce revarsă tabloidele ori emisiunile de can-can (care fac vipuri din scursura societății), doamnele și domnii există și în România. În știință, artă, politică, afaceri, sport și chiar în presă. Tiberiu și-a propus să-i (re-)descopere pentru cititorii lui, într-un exercițiu de salvare sufletească proprie, dar nu numai. Detalii puteți afla de pe blogul cu pricina.
Cred că un astfel de demers merită încurajat. Să începem prin a citi Lumea bună și să continuăm fiecare după puteri (prin oferirea de ponturi, texte și, de ce nu, de susținere financiară). Căci pentru ca frumosul să existe este nevoie nu doar de aplauze, ci și de o mînă întinsă, deseori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu