Răzvan Bucuroiu: "Sînt extremist!"

Vă recomand să citiţi un interviu pe care mi l-a acordat dl Răzvan Bucuroiu, directorul revistei Lumea Credinţei, cu prilejul numărului 100 al acestei publicaţii. Veţi avea prilejul de a intra în culisele unei întreprinderi de suflet şi de a-l cunoaşte ceva mai bine pe un veteran al jurnalismului creştin, care a încercat, dimpreună cu alţi cîţiva gazetari şi publicişti, să organizeze şi să dea forţă laicatului ortodox. Redau aici un fragment.

- Sunteti autorul celei mai citite si indragite reviste crestine din Romania, "Lumea Credintei", un proiect care cere si din partea celui care il face... credinta. Cum ajunge un om de televiziune si presa sa-l cunoasca pe Dumnezeu?

- A-L cunoaste pe Dumnezeu, in cazul meu, nu cred ca este cuvantul potrivit. A-L banui, poate, a-L intui, a spera ca pricep macar o catime din haul acesta luminos care este Dumnezeu si in care ni se cere permanent sa plonjam. Misterioasa fiinta, cu totul paradoxala pentru omul cazut, chiar daca ne-a vorbit, si chiar daca intr-o pornire de totala, de dumnezeieasca iubire, S-a intrupat prin Hristos, aratandu-Se! Dar va dati seama ca si omul, la randul lui, reuseste sa-L surprinda permanent pe Dumnezeu! Il surprinde prin marii sfinti si prin marii pacatosi.

In cazul meu, strict, pot spune ca taranul roman: "Mai, nu degeaba sta numele pe om". In dictionarele de nume, Razvan (nici nu am alt nume) inseamna botezat a doua oara. Si asa a si fost! Nu a ajuns botezul din cristelnita, de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, facut cu fereala de unchiul meu, care tocmai iesise dupa sapte ani de puscarie politica. Si spun asta deoarece, crescand, nu am lucrat in nici un fel in mine harul primit prin botez, ci am "lenevit", toropit in necredinta acelor vremuri, ca atatea generatii de copii si tineri. Familia nu m-a sprijinit cu nimic in credinta. Dumnezeu insa, in marea lui dragoste, nu m-a lasat chiar de izbeliste si m-a pus in fata unei intalniri esentiale, capitale. O experienta totala...

- Sa inteleg ca v-a influentat cineva decisiv in credinta?

- Nu m-a influentat, m-a luminat! De-a binelea si ireversibil. Tarziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasa la el sau la mine, in convorbirile lui cu cei care apartineau la acea data, subteran, intelighentiei crestine, dar mai ales la biserica Sfantul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o nada speciala pentru intelectuali: parintele Galeriu. Ei bine, odata intrat pe mana acestuia, jar mancai!

Carbunele fierbinte al credintei, al cunoasterii lui Dumnezeu, ti se parea ca roua diminetii langa parintele Galeriu. Aveai sentimentul ca poti face orice gest extrem in credinta (te gandeai chiar la calugarie, la asceza aspra etc.) si ca poti pricepe cu mintea orice taina langa omul acela deosebit. Era cunoasterea in libertate. Si era exact ceea ce comunistii nu suportau: cunoasterea si libertatea! Parintele Galeriu a pastorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca niste atlanti, sau ca niste robinsoni fericiti in marginalizarea lor, pana in momentul in care, in august 1989, Securitatea, prin oamenii ei, a dat buzna peste parintele in casuta parohiala, in puterea noptii, l-au batut cu salbaticie si l-au umilit, spurcandu-i hainele preotesti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc, dracesc. Unul dintre agresori - erau "deghizati" in hoti - i-a cerut soptit iertare, atunci cand a iesit pe usa. Parintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Insa ne marturisea noua, celor veniti sa-l vedem pe patul de spital, ca a avut momente de slabiciune in timpul agresiunii, momente de frica omeneasca, in care nu se putea ruga cu toata taria. Bietul parinte! Cum sa ridici mana asupra acestui sfant?!

Lectia de Inviere

- Care este prima amintire legata de credinta pe care o aveti?

- Despre prima amintire mi-ar fi greu sa vorbesc, deoarece nu am "inventariat-o" ca atare, insa pot sa va povestesc despre emotia pe care am trait-o in Capela Ingerului, in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Acolo, la kilometrul zero al credintei noastre, in epicentrul spiritual al lumii iudeo-crestine, te poti cunoaste cu adevarat. Acolo, in acel loc zguduitor, iti verifici si urmaresti trairile, acolo afli despre tine insuti mai multe decat in intreaga viata! Stateam la coada, printre ceilalti pelerini, sa intru si eu in acea bisericuta scunda, de doar cativa metri patrati. Langa mine erau oameni veniti de pe toate continentele, de toate rasele si culorile, cu nenumarate probleme, cu neputinte, cu necazuri, cu drame in suflete. Emotia era covarsitoare, caci urma sa intram aplecati, aproape pe branci, exact in locul unde a fost mormantul Domnului si sa atingem piatra pe care a zacut trupul Lui chinuit timp de trei zile, pana la Inviere. Atleticul calugar grec, care monitoriza traficul si asigura fluenta cu forta bratelor, era inflexibil: fiecare grup de doi sau trei pelerini nu sta acolo mai mult de doua minute!

Caci, nu-i asa?, trebuiau sa ajunga sa intre toti acei oameni, care venisera la mormant. Preocupat sa intri si tu, sa nu ratezi ocazia, te trezesti impins brusc cu fruntea pe lespedea rece. Auzi ca prin vis sfaraitul lumanarilor de ceara si murmurul cuvintelor celorlalti "colegi" de pelerinaj, spuse in limba lor. Si atunci apare blocajul perfect. Ce sa-L rog eu, o mana de tarana, pe Dumnezeu, exact in locul ingroparii Lui? Stau cu fruntea lipita pe "pista" Invierii, pe rampa de lansare in vesnicie, in locul in care s-a consumat minunea cea mai mare dintre toate. Cu capul golit de orice gand si de orice emotie, fara necazuri apasatoare, fara neputinte fizice, ajuns in Tara Sfanta cu usurinta - nu ca altii, care si-au vandut pamantul ca sa-si poate lua un bilet pana aici - eram incremenit in propria uluire. De fapt, eram incremenit in intimitatea lui Dumnezeu. Acolo, in locul stramt si intunecos al tainei Invierii, neavand ceva greu pe suflet, neavand musai ceva de cerut, pur si simplu incetezi sa respiri si sa gandesti. Din acel moment esti preluat. Esti in realitatea fara timp, fara trup si fara logica omeneasca a Invierii. Asta a si fost lectia pe care mi-am luat-o: lectia de Inviere, care a pus total intre paranteze, pentru doua sau trei minute, existenta mea de care eram perfect constient si, pe alocuri, chiar incantat...

- S-a repetat acea emotie si altadata?

- Eram in postul Sfintelor Pasti, acum cativa ani. Inainte de Saptamana Mare, am avut un incident serios de sanatate, care a necesitat o internare. Acolo, la Urgenta, mi s-au prescris medicatie si regim de spital, cu alimentatia aferenta. Dupa postul prin care trecusem pana atunci, a fost o usurare. Cam vinovata insa, chiar daca motivata pe deplin medical. M-am externat marti, iar in Joia Mare, cand toata lumea crestina isi plange nesabuinta stramosilor, dar si propria indolenta, am ajuns si eu la biserica. Acolo, dupa slujba, am intrat in altar doar sa vorbesc cu parintele, necajit ca nu eram si eu in randul lumii. Stia de patania mea si m-a ingenuncheat brusc sub patrafir. Nu eram pregatit, nu ma gandeam la asta, dar m-am supus. A fost o spovada "pe scurt", intensa, fara floricele descriptive si paranteze inutile. Tot asa cred ca se spovedeau soldatii pe front, inainte de lupta, in vecinatatea mortii. Repede, firesc si sincer. Am primit dezlegare sa ma impartasesc, iar cand am facut-o am plans cu lacrimi de recunostinta. De unde nici nu ma gandeam ca voi avea un Paste normal in derularea lui (de la tristete la bucurie), am avut parte de un Paste memorabil: numai bucurie, si inca una pe care am considerat-o nemeritata! Asa vezi cat de bun este Domnul, cum Isi face simtita prezenta in lucruri simple, aparent. Numai oamenii - din prostie sau siretenie - complica lucrurile, Dumnezeu este simplitate, bunatate si darnicie...

Continuarea în Formula As.