George Fonea, Aurel State, Radu Mărculescu, Gabriel Constantinescu, Nicolae Cojocaru, Puiu Atanasiu… – nume de eroi ce s-ar cuveni să figureze în manualele de istorie contemporană a României, dar care azi vîslesc cu greu prin mocirla uitării româneşti… Ei sînt floarea de foc a unei generaţii care n-a trecut doar prin temniţele de acasă, ci – ca tineri ofiţeri ai Armatei Regale a României pe frontul de răsărit, în ceea ce ei numeau „războiul sfînt” sau „cruciada” împotriva bolşevismului – au făcut, după 23 august 1944 (cînd au fost trădaţi de propriul lor rege şi părăsiţi în ghearele fiarei asiatice), ani grei de lagăr prin bolgiile siberiene, pînă dincolo de Cercul Polar. Golgotei lor „de sub aurore boreale” avea să-i urmeze, la repatrierea tîrzie, Golgota sinistră „de sub stelele Polului Getic”, teroarea, „reeducările”, munca silnică şi domiciliile obligatorii de acasă, pînă spre jumătatea anilor ’60, cînd tinerii de altădată aveau de-acum tîmplele cărunte şi trupurile betegite sub zeghi. Şi totuşi mulţi dintre ei au supravieţuit comunismului şi, după ce-şi scriseseră epopeea cu sînge, au apucat să şi-o scrie şi cu cerneală, dublîndu-şi vocaţia eroică a tinereţii cu vocaţia mărturisitoare a vîrstelor senioriale. S-au dus, unul cîte unul, drepţi pînă la capăt şi, îmi place să cred, cu sentimentul mîngîietor al datoriei împlinite.
Şi iată că, în toiul capricios al acestei veri, ne-a părăsit, la vîrsta de 96 de ani, şi RADU MĂRCULESCU, „veteranul veteranilor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus. Deşi a făcut frontul şi a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagărele sovietice, iar apoi deţinut politic timp de 5 ani în temniţele comuniste din România, se ţinea pînă acum vreo trei ani, cînd l-am văzut pentru ultima dată (era, între altele, vechi colaborator al Punctelor cardinale), încă destul de bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine din punct de vedere intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească în mod exemplar vocaţia mărturisitoare, dar şi pe cea creatoare, cu care Dumnezeu l-a binecuvîntat din plin.
Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne în faţa lui Dumnezeu şi în amintirea noastră mai nedesăvîrşită un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale de memorii, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Editura Albatros, Bucureşti, 2000; reeditată în 2010 la Humanitas) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (Editura Aldine, Bucureşti, 2005), rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) apărut la Editura Vitruviu în 1992. Poemul său dramatic Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul dramatic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor ‘60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze în două decenii de degringoladă moral-spirituală şi cultural-artistică, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu!). Piesei regretatului Radu Mărculescu i-a fost dat să intre măcar în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.).
Dimensiunea creştină, trăită în puritatea neostentativă a bunei tradiţii ortodoxe (cititorii acestui blog îl cunosc măcar din studiul său despre Filioque, amplu comentat în vara trecută), a rămas definitorie pînă la capăt pentru viaţa şi lucrarea lui Radu Mărculescu, ajutîndu-l decisiv şi în vremea marilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd citim, printre ultimele sale mărturii, o declaraţie ca aceasta: „Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă care să reziste [în lagărele şi în închisorile bolşevice], oricît de robust fizic ar fi fost...”
Tristeţea „veacului de acum” e însă aceea că pînă la urmă ne mor şi sfinţii sau drepţii, şi pe toţi îi petrecem cerniţi, mai devreme sau mai tîrziu, spre o veşnicie pe care o merităm tot mai puţin, cum va fi petrecut mîine, la Cimitirul Bellu, şi cel care a fost – şi va rămîne mereu în lamura conştiinţei româneşti – eroul cruciat Radu Mărculescu, pentru a cărui odihnă de dincolo cuvine-se să ne rugăm cu toţii, alături de familia îndurerată!
am citit in revista Rost despre acest Radu Marculescu. despre cartea lui Patimiri si iluminari ..... mi-am cumparat-o, am citit-o si .....este extraordinara.....nu am cuvinte sa va descriu bucuria de a o fi descoperit-o. multumesc ..... cum sa facem sa afle cat mai multi romani despre Radu Marculescu?
RăspundețiȘtergerecitesc "Patimi si iluminari din captivitatea sovietica"- este extraordinara - Radu Marculescu este un model de demnitate,sunt mandra ca sunt roman, concetatean cu un asa erou! Dumnezeu sa-l ierte!
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa-i odihneasca!
RăspundețiȘtergereAcum am terminat de citit această carte dupa alte cateva cu aceeași temă. Cartea este covârsitoare ca si cea a parintelui Dimitrie Bejan, Oranki, amintiri din captivitate. Istoria aceasta trăită răscolește amintiri și regrete. Regrete de neiertat, pentru că n-am știut la timp să sondez, să consemnez, să provoc amintirile și experiențele unor oameni care au trait la randul lor aceste evenimente: tatăl meu, n. în 1922, care a luptat in acest război, unchiul tatălui meu, învățător, care a stat 7 ani pizonier la ruși și alți eroi necunoscuți care nu s-au împăcat niciodată cu un regim anacronic și care evocau alte vremuri ce nouă ni se păreau de poveste, deși am mai apucat și noi(eu) frânturi din acele vremuri d poveste.
RăspundețiȘtergereVeronica
Stiti cumva unde este inmormantat Radu Marculescu?
RăspundețiȘtergere